sau mai bine zis absurda ei gîndire în care punea ca și el patimă, dar, desigur, prea puțină minte. Ei și? Avea dreptate, dar nu acolo trebuia căutată cauza adîncului conflict… „A fost firească, rînji el cu o veselie feroce ca și zîmbetul ei pe care el nu-l văzuse sau îl ignorase, ca și cînd dacă un ticălos e firesc, n-avem dreptul să ne legăm de ticăloșia lui.” „Da, șopti ea, n-avem dreptul. Așa e el, trebuie să căutăm să-l înțelegem, el poate că suferă, și dacă noi facem pe virtuoșii și nu încercăm să ni-l apropiem, sporim ura și ticăloșia din el.” „Nu mai spune! rînji Petrică. Și de ce nu aplici pe propria-ți piele această teorie? Eu, da, eu am făcut exact ceea ce spui tu, am încercat să te înțeleg, să mă apropii de tine. Și nu o dată sau de două ori, he, he, mai mult de șaptezeci de ori cîte șapte. Cristos credea că cifra asta măsoară puterea răbdării umane… Eu am depășit această cifră și nu numai eu, nu sînt singurul tîmpit care a făcut-o din dragoste pentru o muiere. Dacă ar fi trăit cu una, Răstignitul ar fi exceptat femeile din cifra lui și ar fi făcut semnul lui opt culcat… infinitul… Infinite sînt greșelile pe care un îndrăgostit le iartă iubitei lui, dracul le numără, cîte o mie pe zi, în mișcarea privirii, în întorsul capului, în mișcarea degetelor, în melancolia glasului… De ce melancolie? Ce cristosul ei o apucă? La cine se gîndește? De ce nu-și ascunde gîndirea infidelă? De ce belește ochii spre perete după ce a făcut dragoste cu tine? Nu i-a plăcut? Să caute pe altul, dar nu după frămîntări sufletești, ci chiar atunci, de îndată, ca să fim lămuriți (izbucnii, din fotoliul meu, într-un hohot de rîs nemăsurat: îl iubeam în clipa aceea pe Petrică, verva lui îl ridica deasupra conflictului în care era implicat; gîndirea lui era liberă; înțelegeam bine, pricepuse că locul lui nu mai era în acea casă, alături de acea femeie… Rîsul meu îi aduse și lui un rîs care îi decontractă fălcile încleștate; deveni aproape liric). Rezultatul! În loc să te îndrepți, exclamă cu humor, cuvîntul îndreptare nu numai că era departe de tine ca griva de iepure, dar trebuia modificată formula lui Hamlet, ușurință, numele tău e femeie, prin încăpățînare, numele tău se înscrie între sprîncenele unei muieri; dimpotrivă, cheful, plăcerea de a-ți bate joc de bărbatul tău creșteau invers proporțional sau direct proporțional (cu tine și formulele matematice se încurcă) cu încercările mele de apropiere.”

În secundele acelea cineva sună lung, insistent. Petrică părăsi holul și în curînd auzii, eu și Matilda, schimbul de cuvinte din antreu. Întîi glasul celui care sunase, indignat, înțepat, ofensat la extrem, dar perfect acoperit de cuvinte, ai fi zis chiar măgulitoare dacă îndărătul lor nu s-ar fi ascuns ironia jignitoare: „Domnule, foarte interesantă discuție, am ascultat-o și eu și soția mea, ore întregi, dar prea tare!!! Nu pot să dorm, e inadmisibil!” Apoi glasul lui Petrică de un calm brutal, neașteptat: „Du-te, dom’le, să te calce vaca neagră, să poți dormi!” „Domnule, am să te dau în judecată…” „Cară-te și dă-mă în judecată.” „…Insultă, o să te coste…” „Hai sictir!” Și ușă trîntită.

Petrică reveni și își vîrî iar mîna în buzunar zornăind cheile. „Ați auzit?! Au ascultat și el și nevastă-sa ore întregi.” „Și ești mîndru că l-ai înjurat, cu toate că omul a fost extrem de politicos”, zise Matilda. „Vezi să nu te trimit și pe tine să te calce un bou bălțat, dacă asta te interesează, că n-am fost eu politicos cu individul de la parter. Nu l-am înțeles! Ei, na! Planșeul e gros de-un metru”, adăugă el ca să savureze pentru sine încă o dată scena… (La Matilda nici nu se uita, dar ea se uita și avea pumnii strînși și într-adevăr la rădăcina nasului parcă se înscriseseră cuvintele care după Petrică trebuiau să înlocuiască formula hamletiană; nimic nu se clintea din ceea ce gîndea ea, comportarea soțului însă îi mărise privirea, care de încordare interioară nu mai clipea: derută? Nu, nicidecum. Uimire? Stranii lumini îi luceau în ochi, ca și cînd și-ar fi privit soțul cu un telescop și ar fi perceput cu tristețe și de la imensă distanță jocul teatral la care el se deda, nefiresc după simțurile ei, inutil, fără înțeles.) „Cum poate el auzi o discuție de-aici, continuă Petrică, și încă să-și dea seama că e interesantă și, culmea, că e prea tare, nu poate dormi? N-are treabă, altfel urechea lui n-ar recepta lucruri care nu-l privesc. Hai, Petrini, să ieșim și să ne plimbăm.”

Și se duse și se întoarse de îndată cu fulgarinul pe el. Îmi stătea încă în gît o mare veselie, o satisfacție groasă, dacă nu grosolană, că dispăruse Petrică cel bleg și duios, care mă plictisise destul și reapăruse cel care mă încîntase atîta vreme. Ce i s-o fi întîmplat? Bună idee să ieșim să aflu și să mă înveselesc din plin. Îl urmai uitînd să-mi iau la revedere, să-i dau bună ziua Matildei.

Petrică însă nu-mi comunică decît că despărțirea era iminentă, dar fără să fie îndîrjit, ci liniștit și senin și de astă dată îl crezui. Înțelesei că făcuse cu ea o ultimă încercare, se pliase adică pentru ultima oară în fața firii, caracterului, ideilor ei, puține, dar tenace… De aici, ca să zic așa, umanismul lui dulceag, tăcerile lui nesărate, senzația parcă a topirii personalității lui… Și că nu ieșise nimic. Ne distrarăm, văzurăm un film împreună, luarăm masa la restaurant și golirăm cîte-o sticlă. Verva lui Petrică era egală, domoală, sarcastică, dar nu-și mai trăgea sursa din viața lui cu Matilda, ci, ca la început, din lumea noastră de profesori, din cea a oamenilor de cultură, din politica la ordinea zilei. Subiectul Matilda părea definitiv închis…

Capitolul XI

Eram însă extrem de curios să aflu totuși ce se