și pe locul lor s-au ridicat alte case, dar altfel plănuite, așa că uneori ne trezim pe un bulevard, sau într-o grădină. Ca acum, adăugă strîngîndu-i cu putere brațul. Parcul acesta aparținea unui mare bogătaș; avea acolo, în fund, o seră, iar alături, de o parte și de alta, se întindeau rondurile cu trandafiri. Îți închipui ce era grădina aceasta începînd din mai și pînă la mijlocul lui octombrie… Dar acum, în apropierea iernii…

Orobete se trezi că înaintează pe o alee străjuită de arbori înalți, fără frunze, și simțea sub tălpi pietrișul umed, foarte rece.

— Un boier putred de bogat, continuă bătrînul. Se spunea că avea 99 de slugi; și nu erau toți robi, căci adusese din străinătate meșteri bucătari, și lachei, și grădinari pricepuți. Se mai spunea că avea întotdeauna oaspeți, vara și iarna, dar niciodată mai mult de o duzină, pentru că nu-i plăcea zarva…

Cînd, ajunși la capătul aleii, bătrînul deschise poarta și-l îndemnă să intre în ceea ce părea a fi o galerie, tînărul șovăi.

— E curios, spuse, că pînă acum n-am zărit țipenie de om, n-am auzit nici măcar glasul unui copil…

Bătrînul îi puse mîna pe umăr.

— Cum i-ai mai putea vedea, Dayan, cum i-ai mai putea auzi? Cei care au locuit cîndva în aceste case sînt morți de mult. Cei mai tineri au murit pe la sfîrșitul veacului trecut…

Orobete tresări, și-l privi adînc. Părea speriat.

— Și-atunci ceilalți, copiii lor, sau cei care le-au luat locul?

Bătrînul clătină din cap, zîmbind trist, parcă ar fi încercat să-și ascundă dezamăgirea.

— Pentru un geniu matematic ca dumneata, o asemenea întrebare n-ar fi trebuit rostită, pentru că nu are sens… Ceilalți, care sînt încă în viață, trăiesc și ei, în casele lor, care, se întîmplă uneori să fie chiar unele din casele prin care am trecut noi. Dar, cum știi prea bine…

— Deci! exclamă, pălind, Orobete. Deci!

Bătrînul îl privi, zîmbind curios, apoi îi apucă din nou mîna.

— Eu credeam că ai înțeles mai de mult, spuse. Dar acum trebuie să ne grăbim, să ieșim din iarnă…

Tînărul se lăsă condus fără să privească întotdeauna în jurul lui. Uneori se trezea că se gîndește la aceeași fabuloasă ecuație pe care, de atîtea luni, nu izbutea s-o rezolve.

— Fii atent, Dayan! se auzi strigat, că dacă te rătăcești în somn, îți vor trebui mulți ani ca să găsești ieșirea…

— Nu dormeam, și nu mi-e somn, răspunse Orobete roșind. Mă gîndeam la o a cincea teoremă. Dacă aș înțelege-o, aș înțelege ce mi se întîmplă acum.

— Ai să înțelegi și fără ajutorul teoremei. Dar trebuie să ne grăbim…

Înaintau, i se păru, din ce în ce mai repede, traversînd o suită de încăperi slab luminate, ale căror contururi nu le putea distinge. Curînd au pătruns într-un salon cu mobile de o neobișnuită eleganță, cu tapiserii și oglinzi venețiene. S-au oprit amîndoi în fața unei ferestre înalte și mari, cît jumătate din perete.

— Mira ahora! exclamă bătrînul. Privește acum! Soarele! În cîteva clipe va apune deasupra lacului…

— Apune soarele! șopti Orobete brusc emoționat. Și parcă ar fi și n-ar fi același soare de la noi, adăugă.

— Așa arată prin părțile acestea, la sfîrșitul lui octombrie. N-aș avea nevoie de o mașină de calculat ca să aflu a cîta oară privesc apusul soarelui. Legenda ar spune: de o mie nouă sute și mai bine de ani. Deci, fă socoteala. Dar, în realitate, e mult mai mult, mult mai mult…

Îi luă mîna și-l trase ușor spre una din uși, pe jumătate întredeschisă.

— De ce-ți spun toate astea tocmai dumitale, care te lupți cu „viclenia Timpului”, cu List der Zeit, ca să parodiez expresia lui Hegel, List der Vernuft, faimoasa „viclenie a Rațiunii”? Privește ușa aceasta întredeschisă. N-o să intrăm, pentru că încăperea de alături nu se află în drumul nostru. Dar de la ferestrele ei nu se vede niciodată apusul soarelui. Și tocmai acest amănunt, în aparență atît de banal – că de acolo nu se poate vedea niciodată apusul soarelui – a constituit multă vreme o mare taină. Înțelegi ce vreau să spun prin acest cuvînt: „taină”? O tragedie încheiată printr-o crimă, dar atît de misterioasă, atît de iscusit camuflată, încît nimeni n-a putut bănui nimic…

— Ca într-o povestire fantastică scrisă de un poet genial, șopti Orobete. Mi-ar place s-o ascult…

— Și mie mi-ar place s-o mai povestesc o dată, spuse bătrînul apucîndu-i brațul. Dar în ritmul în care mergem noi acum, mi-ar trebui cîteva zile. S-o lăsăm așa cum a rămas pentru toți cei din vremea aceea: o întîmplare absolut inexplicabilă…

Mergeau mai repede ca niciodată pînă acum și după cîtva timp simți că obosește și, fără să vrea, încetini pasul.

— Știu ce tot voiai să mă întrebi de cînd ne-am reîntîlnit, începu bătrînul oprindu-se. Voiai să mă întrebi dacă este adevărat… Și nu prea știu cum să-ți răspund. În alte timpuri, Dayan, cînd oamenii iubeau legendele și, fără să-și dea seama, prin simplul fapt că le ascultau cu gravitate și încîntare, descifrau multe taine ale Lumii – deși ei nici nu bănuiau cît de mult învățau și descopereau ascultînd sau povestind fabule și legende… – în alte timpuri, zic, se credea despre mine că sînt Ahasverus, Jidovul rătăcitor. Și într-adevăr, cîtă vreme oamenii luau în serios povestea mea, asta eram, Jidovul rătăcitor. Nu mă explic, nu mă justific… Dar dacă am rămas atîta vreme printre voi, faptul acesta are un înțeles; un înțeles profund și teribil. Iar cînd veți fi judecați, toți din aceste părți ale lumii, fie că ați fost creștini, evrei sau sceptici și necredincioși, veți fi judecați prin ce ați înțeles din povestea mea…

De-abia atunci Orobete își dădu seama că se opriseră într-o odăiță sărăcăcioasă, cu un pat