— O teză cam îndrăzneață, știu. Și nu una pe care să o pui pe hârtie. Dar are un sâmbure de adevăr, zic eu. Charles Babbage ca deschizător de drumuri.

— Șomajul în Republică avea cu totul alte cauze, zise Helene. Era o consecință a crizei economice mondiale.

— De care computerele burselor erau firește absolut nevinovate.

Helene încremeni. La așa ceva nu se gândise niciodată. Și ea nu era la curent cu ultimele evenimente, pentru a-i aduce contraargumente.

În acest moment camarazii lui Arthur reveniră de la dans și se așezară râzând zgomotos la masă, povestind despre un bărbat atât de beat, încât nu reușea să își ridice cardul căzut pe jos. Apoi se pregătiră să plece la o întâlnire. Arthur își goli halba și se ridică.

— Ah, da, așa este.

Și plecă.

Helene parcă se prăbuși în sine, redeveni nesigură, personaj lipsit de importanță, cum se simțea de obicei.

Și totuși brusc, în timp ce studenții părăseau cortul, Arthur se întoarse spre ea și sprijinindu-se de tăblia mesei se aplecă și îi zise:

— Nu am apucat să întreb, aș vrea să știu cu cine am avut plăcerea să discut atât de elocvent?

— Helene, răspunse ea înmărmurită. Helene Bodenkamp.

— Bodenkamp? Ești rudă cu celebrul chirurg?

— Este tatăl meu.

— Oh! El zâmbi, se îndreptă, schiță un gen de reverență ceremonioasă și adăugă: Freyh. Arthur Freyh. Pentru mine a fost o plăcere.

Și pentru mine, vru să spună Helene, dar el se întorsese grăbit să își ajungă colegii.

Ea rămase cu privirea pironită în locul de unde acesta dispăruse, incapabilă să se miște. Ca și cum s-ar întâmpla ceva rău dacă întorcea capul. De parcă dacă o făcea se dovedea că totul era un vis. Sau ar dispărea amintirea a tot ce fusese.

În cele din urmă reveniră și Marie cu Otto și ea nu mai putu să privească în același loc. Otto o salută scurt, apoi plecă pentru a strânge mâinile și altor cunoscuți. Însă Marie se așeză în fața ei și o întrebă:

— Ce este cu tine?

— Nu înțeleg cum funcționează viața. M-am certat atât de mult timp și atât de aprig cu acest student… și niciodată nu am să îl revăd. Ce sens ar avea faptul că l-am întâlnit?

Marie se încruntă, se aplecă puțin în față și o privi cercetător pe Helene:

— Este posibil să te fi îndrăgostit chiar acum?

— Ah, prostii! se apără Helene, dar în adâncul sufletului își dădu seama că Marie avea dreptate.

Așa simțea și ea.

Îngrozitor.

Infiltrarea în baza de date americană nu a fost descoperită și au copiat atât de mult material, încât prelucrarea lui a devenit o problemă. Au folosit sute de oameni care aveau bune cunoștințe de limba engleză, pentru a arunca o primă privire asupra acestuia și pentru a face o selecție pentru început superficială. Din păcate, aveau tot mai puțini oameni, deoarece pe măsură ce conflictul politic cu Polonia se ascuțea, se reducea tot mai mult personalul agenției prin mobilizări în Wehrmacht.

Lettke era neliniștit observând cum culoarele agenției se goleau treptat, cum dispăreau tăblițe de pe uși, iar sala de mese era goală la prânz. Nu își imaginase că așa vor sta lucrurile. Într-adevăr, munca pentru NSA nu era considerată obligatoriu importantă pentru război, din simplul motiv că instituția nu era tratată ca una militară, ci ca una civilă.

Deci el trebuia să dovedească faptul că pentru Reich și Führer era mai util aici decât pe front.

Și lucrul acesta nu era ușor de făcut.

În săptămânile care au urmat a citit neobosit mii de e-mailuri și alte documente, a întocmit liste, a conceput memorandumuri și memorii, dimineața a venit mai devreme și seara a plecat mai târziu de la serviciu. Și-a neglijat în mare parte până și pasiunea. Doar o singură dată nu s-a mai putut abține, a scos din mapa lui secretă o copie nefolosită și s-a dus la Erfurt, unde locuia femeia respectivă. Însă în dimineața următoare a fost punctual la serviciu!

Dar în ciuda tuturor acestor eforturi, găsi într-o zi pe birou o convocare. La marele șef de personal.

Urgentă. Abia a avut timp să meargă la toaletă, ceea ce era de asemenea urgent, pentru a-și aranja încă o dată părul în oglindă și a vedea cum îi stătea cravata. Nu scoase o vorbă când secretara îi făcu semn și mâna îi tremură când apăsă clanța de la ușa masivă a biroului. Era pregătit să audă cuvinte ca „Din păcate, ne vedem nevoiți…”, dar nu era sigur dacă le va suporta calm. Spera.

Totuși, deschizând ușa, observă că nu era unicul convocat de către A. La masa rotundă pentru discuții se aflau trei bărbați pe care îi cunoștea din vedere și care îl priveau cu aceeași expresie tensionată cu care se uita și el la ei.

S-au făcut prezentările:

— Dobrischowsky, Möller, Kirst…

— Lettke, se prezentă și el și strânse mâinile reci și umede ale celorlalți. Eugen Lettke.

Niciunul dintre ei nu știa despre ce era vorba.

Abia se așeză pe ultimul scaun liber, că o altă ușă se deschise și șeful își făcu apariția în scaunul lui rulant, pe care îl stăpânea la fel de bine precum un biciclist bicicleta.

— Domnii mei, spuse acesta, privindu-i scurt, dar pătrunzător pe fiecare cu ochii lui albaștri-verzui. Desigur ați remarcat faptul că agenția noastră sângerează. Se golesc culoarele tocmai acum când munca noastră pentru Reich devine mai importantă decât oricând.

Toți dădură aprobator din cap. Ca Lettke, impulsionat de o speranță prudentă. Nu suna ca începutul unei concedieri.

— În situația aceasta, continuă bărbatul slab din scaunul rulant, este timpul să punem capăt secretomaniei de până acum. Pe mine mă cunoașteți doar ca A, dar numele meu adevărat este August Adamek. Sunt născut în 1889, am făcut războiul în divizia pentru computere 1, și am participat la crearea rețelei pentru telefonie mobilă, mai ales pentru partea pe care polonezii au utilizat-o după război pentru propria lor rețea telefonică. Iar în privința a ceea ce s-a zvonit legat de