înainte şi a căror genealogie merge uneori până la începutul secolului al XV-lea – de pildă, Buzestii, Florestii, Brâncovenii sau Golestii, în Tara Românească, familiile Balş, Sturdza, Stârcea etc., în Moldova45. Oricum va fi fost, pe noi ne interesează constatarea că cele mai multe familii care domină în secolul al XVII-lea străbat fără greutate toată epoca fanariotă şi se află încă la putere în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Protestele boierilor pământeni, de la începutul secolului, îndreptate împotriva grecilor „care au pus mâna pe toate dregătoriile", şi chiar cifrele pe care le va da de pildă un Ion Ghica au oglindit poate un anumit adevăr momentan; ele sunt însă dezminţite de statistici: tot timpul epocii fanariote, cam 80% din membrii Divanurilor Tării Româneşti şi Moldovei aparţin familiilor pământene. Un studiu recent dă în medie, pentru Moldova, 81% pământeni, contra 19% greci sau levantini, iar pentru Tara Românească, 78% contra 22%46.

  Sprijinindu-ne pe cercetarea unui număr de vreo sută de documente din Muntenia, datând din 1771 şi până în 1848, am dori, la rândul nostru, să subliniem faptul că, dacă proporţia membrilor de origine grecească din Divanul Tării Româneşti scade după restauraţia domniilor pământene în 1822, de la 22% la 9%, în schimb proporţia membrilor Divanului aparţinând marilor familii pământene (vreo douăzeci în Tara Românească, vreo douăsprezece în Moldova) rămâne neschimbată – cam 70% – sub regimul fanariot, ca şi după 182147.

  Rezumând, putem spune că, în limitele pe care i le lăsa stăpânirea turcească, puterea, în ţările române, din Evul Mediu şi până la mijlocui secolului al XlX-lea, a oscilat tot timpul, într-un echilibru instabil, între un regim autocratic şi un regim oligarhic.

  Persistenta, de-a lungul veacurilor, a unei asemenea oligarhii este cu atât mai vrednică de luare-aminte cu cât titlurile nobiliare, întocmai ca la Bizanţ, nu sunt ereditare. Dacă urmaşii unui mare dregător nu mai ajung până la dregătoriile de prim rang, familia poate să decadă. Acest sistem, care era o stare de lucruri din vremurile cele mai îndepărtate, este instituţionalizat în vremea fanariotă, după reformele lui Constantin Mavrocordat: pe viitor, boierii sunt împărţiţi în boieri de clasa întâi, boieri de clasa a doua şi boieri de clasa a treia. Iar dacă urmaşii unui boier nu mai ajung nici măcar la dregătoria cea mai modestă, ei cad în categoria mazililor, adică a „boierilor decăzuţi" – păstrând totuşi, ca şi urmaşii lor, unele privilegii fiscale. Si, aşa cum la fiecare generaţie putem vedea nou-veniţi care pătrund în grupul „celor mari" şi uneori chiar rămân acolo, putem vedea, la fel de bine, un neam, până mai ieri puternic, intrând în umbră, ca apoi să se stingă de tot.

  Cum se explică arunci relativa stabilitate a „nucleului dur" din centrul acestei nebuloase variabile numite nobilimea moldovalahă? Prin trei factori esenţiali: mai întâi, baza ei economică, marea proprietate asupra pământului; apoi precaritatea puterii domnitorului, silit să colaboreze cu singura forţă organizată din tară; în sfârşit, uimitoarea „solidaritate de clasă" a celor câteva zeci de familii care – în ciuda rivalităţilor, a intrigilor şi a certurilor dintre ele – alcătuiesc o microsocietate, care tine foarte mult la privilegiile ei şi care trăieşte într-un fel de endogamie.

  Baza economică a boierilor fusese întotdeauna şi aproape exclusiv proprietatea asupra pământului. Am văzut că această bază economică există chiar înainte de întemeierea tarilor române şi de intrarea lor în reţeaua feudală din estul european. După aceea, domnitorii vor împărţi, în mod obişnuit, credincioşilor lor şi celor mai viteji dintre războinici pământ din propriile lor domenii sau terenuri nedesţelenite ori confiscate sau rămase fără moştenitori.

  Procesul de sărăcire şi de înrobire a ţăranilor şi corolarul lui, extinderea latifundiilor, nu iau însă amploare decât la sfârşitul secolului al XVI-lea, în circumstanţe politice şi economice care afectează imperiul otoman. Din acel moment, procesul se va înrăutăţi întruna.

  În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, asistăm la acapararea progresivă a pământului de către marii boieri, în dauna ţăranilor liberi, al căror domeniu se micşorează dramatic. Acest asalt al marilor proprietari împotriva proprietăţii ţărăneşti se accentuează chiar, aşa cum vom vedea, în epoca de care ne ocupăm, întrucât eliberarea negoţului cu grâne impusă Turciei prin tratatele de pace, începând cu cel de la Kuciuk-Kainargi, a provocat o creştere spectaculoasă a preturilor la produsele agricole, îndemnându-i pe marii proprietari să exploateze la maximum tot pămânrul arabil.

  Se apreciază că, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, clasa boierilor stăpâneşte ceva mai mult de jumătate din pămânrul arabil al tării. Câte-va cifre: în Oltenia, în timpul ocupaţiei austriece – 1718-1739- administraţia imperială înregistrează 741 de sate, dintre care 340 aparţin ţăranilor liberi (moşneni), 240 boierilor, 104 mânăstirilor; 38 fac parte din domeniul domnesc. Ne aflăm însă în ţinutul unde ţărănimea liberă s-a menţinut cel mai bine. In Moldova, un recensământ din 1803 arată că, din 1711 sate şi târguri: 23 aparţin statului (domeniu domnesc), 215 mânăstirilor, 546 ţăranilor liberi (răzeşi), 927 boierilor. Iar din aceste 927 de sate aparţinând boierilor, peste jumătate, 470, sunt în mâna unui număr de 28 de familii. Câteva exemple: în primul pătrar al veacului al XVIII-lea, un Gheorghe Ursachi, fost mare vistiernic, lasă la moartea lui 104 sate sau părti din sate. Tot cam pe atunci, Gheorghe (lordache) Rosetti, şi el tot un fost mare vistiernic, persoană de vază, a cărui carieră, făcută numai din salturi, umple cu isprăvile sale paginile cronicarilor vremii, posedă 82 de sate întregi, 13 jumătăţi de sat, părti din alte 71 de sate, 7 mori, 9 vii, un teren mare la Iaşi – fără a mai pune la socoteală 30 de sate date mai înainte ca zestre fiicei sale. Un sfert de veac mai târ-ziu, urmaşii lui direcţi posedă 161 de sate în Moldova.

  Aceeaşi situaţie este şi în Tara Românească, unde o mână de familii stăpâneşte sute de mii de hectare. Lagarde scrie în 1813: „Am cinat aseară la Brâncoveanu Basarab, singurul urmaş al acelui nefericit domnitor ucis cu atâta cruzime în castelul celor şapte turnuri. Trece drept cel mai bogat boier din Tara Românească;