averea moştenită de la strămoşi este evaluată, în moşii, la aproape patru milioane de piaştri"48. La mijlocul secolului al XlX-lea, un observator italian, G. Vegezzi Ruscala, afirmă că „trei sferturi din moşiile boiereşti sunt împărţite între două sute de familii, care, în felul acesta, au mare înrâurire asupra vieţii politice şi economice a celor două ţări" – si, mai departe, că „cincisprezece sau douăzeci de familii ar stăpâni, direct sau indirect, peste o treime din teritoriul Principatelor".

  Dacă „marii boieri" nu numără decât vreo câteva zeci de familii, câţi sunt, în total, boierii de diferite categorii, în cele două provincii? Nici în această privinţă afirmaţiile contemporanilor în legătură cu enorma proliferare a „boierilor cu titluri", la sfârşitul epocii fanariote, nu rezistă la proba documentelor: analiza unui recensământ, cerut în 1829 de către comandamentul rusesc, dă la iveală, în Muntenia, doar 766 de familii de boieri (cu micii boieri, sau boiernaşi, cu tot), la o populaţie de aproape 165 000 de familii, adică o proporţie de 4,64 la mie, ceea ce înseamnă de trei ori mai putin decât proporţia de nobili din Franţa sub Vechiul Regim, în ajunul Revolutiei49, în 1858, în momentul desfiinţării titlurilor nobiliare, cifrele vor fi de peste două ori mai mari, dar şi populaţia va fi crescut în proporţii considerabile.

  Nu avem o analiza la fel de amănunţită pentru Moldova, însă printul Nicolae Sutu, fiul ultimului domnitor fanariot din Tara Românească şi fost ministru de finanţe al lui Mihai Sturdza, în Moldova, ne dă, pentru oraşul Iaşi, în ale sale Noţiuni statistice despre Moldova (1849), numărul de 600 de boieri şi de fii de boieri (indivizi, nu familii) la o populaţie de 18 512 familii. Desi este greu să se deducă din primul număr câte familii nobile existau, este evident că avem de a face, şi aici, cu acelaşi ordin de mărime ca şi în Muntenia, dacă nu cumva mai mic, de vreme ce este vorba de capitală, unde se poate presupune că privilegiaţii se aflau în concentraţie mai mare decât în restul provinciei, în 1805, medicul german de la Sibiu An-dreas Wolf, care trăise în Moldova înainte de 1797, dădea, pentru toate provincia, 800 de familii de boieri.

  În pofida comunităţii de limbă, de cultură, de tradiţii şi de structură politico-socială în cele două ţări, formarea patronimelor, în clasa boierească, diferă de la un ţinut la altul. Sufixele -eseu şi -eanu, in-dicând obârşia, predominante în Muntenia, sunt foarte rare în Moldova (Brăescu, Miclescu, Kogălniceanu), unde cele mai multe din numele de boieri se trag de la un prenume (Bogdan, Costin, Lostache – ultimele două, diminutive de la Constantin), sau de la o poreclă, cum era cognomen în latină: Arbore, Movilă, Purice, Ureche, Lupaşcu, Hurmuzachi (de la hurmuz, un fel de mărgea), Stârcea (de la stârc, specie de pasăre de baltă), Srurdza (la început Sturzea, fără îndoială de la sturz, turdus pilaris în limbajul ornitologilor); sau, în sfârşit, de la un nume indicând o origine străină, reală sau presupusă: Cal-măsul (calmuc), Cerchez (cerchez) etc.

  În Muntenia, dimpotrivă, se poate spune că mai toate patronimele boiereşti urmează două modele: se termină în sufixele -eseu sau -eanu. Ultimul indică doar locul de obârşie sau, mai exact, locul „domeniului principal"; este echivalentul particulei franceze de, de exemplu: Bălăceanu este stăpânul din Bălăci, Câmpineanu, stăpânul din Câmpina, Greceanu, stăpânul din Greci etc. Terminaţia -eseu, în schimb, este, mai întâi, ambivalentă: uneori este echivalentul lui -eanu, radicalul desemnând locul de origine sau domeniul, alteori arată descendenta dintr-un strămoş, întemeietorul puterii neamului; în acest caz, sufixul înseamnă fiul lui., urmaşul lui. Se ştie sigur, de pildă, că Buzescu vine de la Buzea (buzatul), Florescu, de la Flo-rea din veacul al XlV-lea, Bengescu, de la Stanciu Benga din veacul al XV-lea etc. însă treptat această accepţie dispare, ca să lase locul accepţiei geografice: Golescu este stăpânul din Goleşti, Dudescu este stăpânul din Dudeşti, Văcărescu, stăpânul din Văcăreşti.

  Echivalenta dintre sufixele – eanu, – eseu şi particula de (din) este atât de nemijlocită, încât, veacuri de-a rândul, pe documente se va scrie, indiferent, de exemplu, Matei Brâncoveanu sau Matei din Brâncoveni, Radu Kretzulescu sau Radu din Cretulesti, si, în plin secol al XlX-lea, marele logofăt Constantin (Dinicu) Golescu, fiul lui Radu Golescu, îşi semnează notele de călătorie în Occident: Constantin Rado viei din Goleşti. De aceea, la începutul secolului al XlX-lea, unii boieri, în relaţiile lor cu apusenii, cad în ispita de a-şi transcrie numele cu particula franţuzească, iar străinii le spun şi ei tot asa: Lagarde, la primul ospăţ unde este poftit de un boier, în-tâlneste, scrie el, pe „Catinca de s*"; este vorba de Catinca Slâ-tineanu, o tânără văduvă, născută Filipescu, de care avea să se îndrăgostească. Rochechouart vorbeşte şi el despre „Madame Costaki de Balche" (Balş) care-1 primeşte la ea acasă. Mihail Kogălniceanu, viitorul prim-ministru al domnitorului Cuza, un adevărat democrat, nu numai cu vorba, ci şi cu fapta, semnează primele lui lucrări sau articole scrise în franceză Michel de Kogalnitchan – făcând de altfel o greşeală, deoarece ar fi trebuit să scrie: Michel de Kogalnic. Dar, cu câteva excepţii, foarte puţine – de exemplu, printre bucovineni, baronul Eudoxiu de Hurmuzaki, iniţiatorul marii colecţii de documente a Academiei Române —, moda va trece foarte repede, spre deosebire de ceea ce s-a petrecut, şi se mai petrece, cu unele nume din aristocraţia maghiară sau poloneză – ce-i drept, din cele mai putin ilustre – la care se adaugă particula franceză, când, de fapt, echivalentul ei în limba tării intră, cel mai adesea, în sufix.

  Tot ca în Occident, marile familii folosesc uneori mai multe nume, după numele moşiilor sau al moştenirilor pe linie femeiască: unii fii ai unui mare boier nu vor purta acelaşi nume ca tatăl lor. La începutul secolului al XVIII-lea, strănepoţii marelui vistiernic Bunea din Grădişte, sau Grădisteanu, poartă nu mai putin de cinci nume diferite. Să mai spunem şi că obiceiul de a-i desemna pe boieri doar prin prenume, precedat de titlul pe care-1 aveau (întocmai ca în Evul Mediu occidental, de exemplu