„le comte Jean", „Pierre le vidame" etc.), dăinuie adesea până în secolul al XVII-lea, si, câteodată, chiar până în al XVIII-lea, favorizat, de bună seamă, de legăturile strânse cu lumea otomană, unde numele de familie, practic, nu existau, individul fiind desemnat cu ajutorul prenumelui şi al dregătoriei, urmat uneori de o poreclă (Mehmed-pasa Kopriilu, Mustafa-pasa Bairactar etc.). De fapt, abia la începutul secolului al XlX-lea, patronimele familiilor boiereşti par să se fi fixat o dată pentru totdeauna.

  Si tot atunci, prima accepţie a sufixului -eseu (urmaşul lui.) va fi, în mod artificial, reluată când va fi vorba să fie creată, pe de-a-ntre-gul, o nouă stare civilă pentru burghezia ce-şi făcea apariţia; copiilor ce mergeau la scoală, şi care nu aveau nume de familie, li se va atribui din oficiu numele tatălui urmat de sufixul -eseu. aşa au proliferat brusc familiile lonescu (fiul lui Ion), Petrescu (fiul lui Petre), Vasi-lescu (fiul lui Vasile), întocmai cum s-au petrecut lucrurile în Scan-dinavia cu familiile Ericson, Gustavson sau Svenson etc.; în afară de cazul că sufixul este lipit la numele meseriei tatălui sau a vreunui strămoş: Popescu (fiul popii), Ceauşescu (fiul unui ceauş) etc.

  Boierimea din Muntenia şi Moldova, de-a lungul veacurilor, primise multi străini în rândurile ei, mai ales atunci când turcii au distrus ultimele state creştine din Balcani. Mai multi membri ai familiei ultimilor despoţi din Serbia, familia Brancovici, se refugiază în ţinut românesc. Aveau să dea Munteniei un mitropolit şi celor două ţări două domniţe.

  Infiltraţia grecească a venit ceva mai târziu, dar, aşa cum am văzut, a fost mai puternică. Unele familii urcă, chiar de la prima generaţie, până la cele mai înalte dregătorii şi se asimilează, neîntârziat, prin căsătoria cu fete de boieri pământeni. Cei mai multi îşi păstrează numele grecesc, aşa cum au făcut familiile Cantacuzino, Catargi, Pallady, Rosetti, însă, în vremea fanarioţilor, urmaşii lor vor fi totuşi socotiţi pământeni. în Muntenia, naturalizarea este încă şi mai completă, datorită tendinţei de a adopta un nume românesc: numele sotiei sau, pur şi simplu, numele „moşiei". aşa s-a întâmplat cu unele familii ca Alexianu, Brătăşanu, Pârscoveanu, care vor juca un rol important în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea şi la care nimic nu mai aminteşte vechiul patronim grecesc. Originea lor străină este cu totul uitată, încât, de pildă, o ramură a Cantacuzinilor sau a familiei Chrisoscoleos cu greu vor putea dovedi, în secolul al XlX-lea, care a fost adevăratul lor patronim.

  Despre străinul naturalizat se spune că este împământenit. în treacăt fie zis, nu este oare simptomatic faptul că, la poporul acesta la care năvălirile barbare au şters orice urmă din cetatea antică, termenul generic pentru a desemna pămânrul derivă de la pavimentum, pavajul oraşului? şi că mormântul, chiar când nu este decât o simplă cruce de lemn înfiptă în pământ, derivă de la monumentum, în timp ce cetate (civitatem) nu mai desemnează decât un castel întărit?

  Si, fiindcă vorbim despre Cantacuzini şi despre familiile greceşti în general, iată ce scrie despre ele generalul Langeron – tot el! „Nu numai că (boierii) au cu toţii pretenţia că ar coborî cel putin din foştii domnitori ai tării, dar chiar, îndeobşte, spun că se trag din împăraţii greci, iar unii, pe drept sau pe nedrept, poartă nume care amintesc numele acelor împăraţi de la Constantinopol, slabi şi nefericiţi, dintre care aproape niciunul, de-a lungul a şapte sau opt veacuri, n-a domnit cu măreţie şi nici n-a murit de moarte bună. Ciudată şi nesăbuită pretenţia aceasta, trufie de barbari, să spună că sunt urmaşii unor nelegiuiţi, necunoscuţi sau uzurpatori, ucigaşi sau ucişi! Căci ce altceva erau acei Comneni, Angheli, Lascaris, Andro-nici, Cantacuzini?". Iată imaginea pe care şi-o făcea, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, despre împăraţii Bizanţului un mărunt nobil francez, al cărui titlu de conte data doar de 150 de ani, acordat fiind unui strămoş, favorit al lui Gaston d'Orleans.

  Să fim totuşi drepţi: Langeron nu se înşela totdeauna. Poţi spune vrute şi nevrute dacă nu are cine dovedi că lucrurile nu stau asa! Pretenţiile unor familii fanariote erau mai putin întemeiate.

  Printre familiile cu vază la Fanar, era una cu numele Guliano. Un Constantin Guliano este mare logofăt al Patriarhiei din 1668 până în 1672. Fiul său primeşte numele Paleolog, dar nu deţinem nici o mărturie că lucrul acesta ar fi fost legat de vreo pretenţie la o obârşie împărătească. Asemenea atâtor alţii, Paleolog Guliano s-a stabilit în Muntenia şi a urcat în „boierie". Familia se înrudeşte cu Mavrocor-datii, cu Cantacuzinii şi cu mai multe neamuri mari. Treptat, numele Guliano dispare; la a treia generaţie, nu mai avem decât un Radu Paleologu. Acesta îşi mărită fata, Zoe, cu Barbu Văcărescu, cel care avea să fie ultimul mare ban al Craiovei (f 1832). Din căsătoria aceasta, se naşte, printre alti copii, o fată, Elisabeta, care avea să fie măritată cu Matei Ghica, nepotul viitorilor domnitori Grigore şi Alexandru Ghica. Nefericită în căsătorie, Elisabeta divorţează în 1810 şi se întoarce la părinţi. Grădina marelui ban Văcărescu se învecinează cu biserica „Tăbăcari" – şi casa parohială. Iar în casa parohială se află tânărul Alexandru, feciorul popii Dumitru, o frumuseţe de băiat, cu o educaţie îngrijită datorită dărniciei marelui boier Alexandru Filipescu, nasul şi protectorul lui. Elisabeta Văcărescu se îndrăgosteşte de el. Dar la căsătorie nici nu se putea gândi! O Văcărească şi un băiat de popă! Elisabeta face totuşi trei băieţi cu el, cărora, oricât de mare era scandalul, trebuia să li se găsească un nume. Vă-cărestii însă nici nu vor să audă de aşa ceva. După moartea Elisa-betei şi a tatălui ei, bătrânul ban Văcărescu, văduva acestuia, „bă-neasa" Zoe Văcărescu, semnează un act de înfiere a nepoţilor, pe numele ei de fată, Paleologu. Decretul de încuviinţare, dat de Alexandru Vodă Ghica, apare în Buletinul Oficial din Muntenia la 17 februarie 1835.

  Dintre cei doi Paleologu ajunşi la vârstă adultă, al doilea, Alexandru, se va face cunoscut: tânăr patriot cu idei înaintate, înflăcărat de pilda Revoluţiei de la Paris din 1848, trage asupra domnitorului Gheorghe Bibescu