Abdicarea lui Bibescu, putin după aceea, îl scapă pe tânărul Pa-leologu de ocnă. După înfrângerea revoluţiei din Muntenia din 1848 el se va refugia la Paris – şi va fi tatăl lui Maurice Paleologue ambasador al Franţei şi academician, una din gloriile diplomaţiei franceze sub a Treia Republică50.

  Înfierea era ceva obişnuit. Suntem prost informaţi asupra modului în care era făcută în veacurile mai îndepărtate. Este posibil ca transmiterea numelui de către femei să se fi făcut uneori potrivit cutumei, fără să mai fie nevoie de vreun hrisov domnesc. Oricum, felul acesta de a transmite numele apare foarte des de-a lungul secolelor. Din secolul al XV-lea până în al XlX-lea, de pildă, în mai putin de patru sute de ani, numele Brâncoveanu este transmis de patru ori prin femei, iar Golescu, de cinci ori! Dacă la început actul pare să fi avut ca primă motivare dorinţa de a duce mai departe un nume ilustru, mai târziu, în perioada de care ne ocupăm, moştenirea pare să fi fost principalul mobil. In felul acesta, se ajunge la nişte schimbări uluitoare: Stirbeii din secolul al XlX-lea se trag din Bibesti, în timp ce vechea familie Ştirbei devine Golescu.

  Dacă, aşa cum s-a văzut, folosirea particulei când se transcriu numele în franceză sau germană nu se răspândeşte, în schimb chestiunea titlurilor străine nelinişteşte într-o oarecare măsură nobilimea moldo valahă la acel început de veac. întrucât, în Principate, titlurile ierarhiei nobiliare feudale nu existau, câteva familii, foarte puţine, din Muntenia sau din Moldova, obţinuseră, cu prilejul vreunei misiuni diplomatice sau al vreunui exil politic, titluri străine, de la Sfân-tul Imperiu sau de la coroana Ungariei sau a Poloniei – aceasta din urmă acordând, de altminteri, cu multă zgârcenie, cel mult o „diplomă de nobil polonez" (de vreme ce nici Polonia nu cunoştea titlurile de tip occidental înainte de a se fi început ciuntirea ei de către vecinii cei mari, care s-au apucat să dea titluri ca să câştige nobilimea poloneză de partea lor).

  Familiile domnitoare, adică acele familii care au dat domnitori Principatelor române, nu au nici ele un statut bine definit, în termeni de nobilime occidentală. Un mic număr dintre ele au un titlu de principe ereditar de la „Sfântul Imperiu Romano-German" (familia Ghica şi familia Brâncoveanu în veacul al XVlI-lea) sau de la tarul Rusiei

  (unele ramuri ale Cantacuzinilor şi ale Sturdzestilor, în al XVIII-lea şi al XlX-lea). însă diplomaţii străini ne informează că, în vremea fanarioţilor, s-a stabilit uzajul să se dea apelativul de principe nu numai domnitorului aflat pe tron (sau care a fost pe tron), ci şi fiilor lui – aşa cum fac turcii, care le dau titlul de beyzade (fiu de bei), în limba română: beizadea, însă la a treia generaţie, urmaşii trebuie să „intre în rând". Nu o fac, sau o fac din ce în ce mai putin, în relaţiile cu străinătatea; drept care, titlurile acestea de complezentă s-au perpetuat până în zilele noastre.

  Tot astfel, folosirea titlului de conte al Sfântului Imperiu, sau de baron, nu are curs în interior. Unui Dudescu, de exemplu, îi place să se prevaleze de titlul de conte al Sfântului Imperiu, dar n-o face de-cât în fata străinilor. Nu s-ar fi cuvenit s-o facă în fata semenilor săi: aici, alte criterii prevalează, mai subtile si, de altfel, schimbătoare.

  Totuşi, datorită ocupării Olteniei de către Austria (între 1718 şi 1739) apoi a Bucovinei (începând cu anul 1775), în sfârşit, după anexarea Basarabiei de către ruşi (1812), un număr tot mai mare de familii din Muntenia sau Moldova capătă titluri nobiliare străine. Si, întrucât criteriile de „colaborare" sunt mai importante decât vechimea sau însemnătatea familiei, faptul este un prilej de nemulţumire pentru familiile care se socotesc a fi cele mai suspuse sau aparţinând „stocului" cel mai vechi – ceea ce are ca urmare neaşteptată apariţia pe blazonul mai multor asemenea familii, ca să nu fie mai prejos de micii baroni fabricaţi la Viena sau la Petersburg, a unei coroane de conte, la care, potrivit regulilor heraldicii occidentale, nu au dreptul.

  Adoptând obiceiurile occidentale, fie şi numai superficial, nobilimea moldovalahă nu dobândeşte în acelaşi timp darul de a cruţa banii şi de a se gândi la ziua de mâine, dar caracteristic burgheziei france/e şi germane. Nici vorbă de aşa ceva! Dimpotrivă: cerinţele modei, echipajele strălucitoare, petrecerile, jocurile, călătoriile în străinătate apasă greu asupra veniturilor obţinute aproape exclusiv din proprietatea funciară, exploatată după metode tradiţionale şi chiar rudimentare.

  Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, observatorii străini notau şi deplângeau scurgerea aceasta a banilor pentru cumpărături de mare lux din străinătate. Raicevich enumera: blănuri din Rusia (jder, hermină, zibelina, râs şi altele), stofe şi museline din India şi Alep, ţesăturile cu fir de aur „din Scio". De la Viena şi Lipsea, unde caravanele de negustori se duceau de două ori pe an, erau aduse, cu căruţele, postavuri fine de lână, stofe, pânză imprimată, „obiecte de fier din Ştiria, hârtie de la Veneţia, medicamente, zahăr rafinat din Fiume, cafea din America, plumb, cositor şi obiecte de metal de la Niirnberg, de la Viena, din Franţa, din Anglia o mulţime de giuvaieruri, mărgele, ceasuri şi alte lucruri din aur şi din argint". Este, cum spun economiştii, consumul ostentativ, plaga dintotdeauna a ţărilor sărace.

  Cu deschiderea tării către Occident, aceste cheltuieli pentru lux sporesc şi mai mult, devin nebuneşti. Dacă marii moşieri se descurcă, de bine de rău, intensificând exploatarea domeniilor lor – şi a ţăranilor! —, boierii cei mici din provincie, adesea, îşi grăbesc ruina, mai ales cei din zonele mai înalte, unde extinderea culturii griului de export n-a putut duce la îmbogăţire, aşa cum s-a întâmplat în regiunile de câmpie.

  Micii boieri din văile Olteniei, de exemplu, care tin la vechile lor privilegii, încearcă să copieze întru totul capitala: acelaşi mobilier, aceleaşi trăsuri, aceiaşi preceptori străini; mai mult încă: din Oltenia se merge direct la Viena sau la Paris, sau sunt