trimişi acolo, la pension, copiii (poate singurul câştig adevărat). Atunci se fac datorii, sistematic. Când ajunge cuţitul la os – sunt de ajuns câţiva ani cu recoltă proastă —, se apucă să vândă o bucată de moşie, apoi încă una. în două sau trei generaţii, o întreagă pătură socială sărăceşte sau de destramă. Cei mai multi pleacă la oraş, unde au o situaţie mediocră, căutând slujbe în administraţie sau în profesiuni care le dau sentimentul că nu se înjosesc prea mult. Alţii, care nu se pot hotărî să plece de pe moşia strămoşească, redusă la proporţii de mizerie, se întorc la o viaţă aproape ţărăneasca.

  Căci, atunci când din avere n-a mai rămas cine ştie ce mare lucru, viaţa mazililor, adică a urmaşilor unor boieri de vită veche, nu se prea deosebeşte de cea a ţăranilor liberi, moşneni (răzeşi în Moldova). „Conacele" se dărăpănă; în jurul lor, nu vor mai fi, curând, decât ogrăzi cu păsări şi livezi. Caii de la trăsură vor fi înhămaţi şi la plug. Ca să se îmbrace, se întorc la postavul cel gros şi la cojoc, în curând, numai vechile pergamente, îngălbenite de vreme, închise cu grijă în vreun sipet ferecat, vor mai aminti gloria trecută51.

  Să nu se deducă însă că n-a existat decât o mişcare de sus în jos. Chiar dacă multe familii decad şi se declasează, altele, dimpotrivă, urcă. şi nu este vorba numai de grecii veniţi „cu bagajele" domnitorilor fanarioţi.

  Fenomen ciudat, sau mai curând revelator: rareori se ajunge la „boieria" cea mare prin afacerile bancare, întâlnim câteva cazuri: aproape toţi sunt străini (deoarece, chiar când sunt macedoromâni,'la început nu sunt priviti ca „pământeni"). O altă particularitate: caută să urce, mai întâi, sau în acelaşi timp, cu ajutorul unor titluri străine, ca familiile Bellu sau Meitani, care au fost baroni austrieci; sau au pretenţii de nobleţe mai veche, ca macedoneanul Hagi-Moscu sau marsiliezul de Linche sau Linchou.

  Pentru românul din Principate, calea normală de a sălta în scara socială rămâne pământul, moşia, literal: proprietatea unui străbun sau moş. Termen din vechiul fond autohton, moşie desemna la început pământul în indiviziune al unui grup de moşneni, ţărani liberi, ca yeomen în Anglia, însă, până la urmă, a desemnat orice proprietate asupra pământului, îndeosebi cea a marelui proprietar.

  Iată de ce, a avea propria moşie, a ti se spune moşier, însemna pentru financiar, pentru negustor, pentru slujbaş, pentru orice burghez echivalentul tacit al accesului la clasa boierilor (si fenomenul a continuat până în plin secol al XX-lea, favorizat de devalorizarea progresivă a termenului boier, dat de ţăran tuturor marilor proprietari de pământ, oricare le-ar fi fost obârşia). Dacă cineva ajungea, în cele din urmă, la statutul de boier, pe lângă satisfacerea amoralui-pro-priu, pe lângă promovarea socială, care era departe de a fi neînsemnată, mai avea încă un avantaj esenţial: scutirea de dări. Si, cu cât creştea numărul celor scutiţi, povara impozitelor apăsa şi mai greu asupra celor săraci.

  Mărirea moşiei, apoi obţinerea unei dregătorii, ca, astfel, să ajungă la „boierie", este şi visul multor moşneni. Uneori, o întreagă familie de moşneni oscilează între statutul ei şi cel al micilor boieri. Unii din membrii săi, vreme de generaţii, luptă împotriva încălcării pământului lor de către marii proprietari sau de către mânăstiri, în timp ce alti membri ai familiei intră în rândul boierimii şi ajung chiar să pătrundă în cercul restrâns al marilor boieri. lorga a studiat cazul unei astfel de familii de răzeşi moldoveni, familia Agarici, care, prin forte proprii, urcă până la „boierie", în Muntenia, cunoaştem un Po-roineanu, fiu de mic boier, care moare ca ofiţer rus în războiul din 1828-1829; se însurase cu descendenta unei vechi familii, Bujo-reanu, care dăduse un ban Craiovei, iar fiica lui se căsătoreşte în marea boierime, cu un Grădisteanu – în vreme ce unii din membrii familiei sale, ramaşi moşneni, se luptă din greu, prin procese, cu un mare proprietar vecin. Să amintim, de asemenea, că, în trecut, două familii domnitoare, şi nu dintre cele mai mici, Cantemir şi Calli-machi, se trăgeau din răzeşi.

  Armata, aşa redusă cum era, şi mai ales preoţia, sunt, în perioada studiată de noi, etapele cele mai frecvente către „boierie".

  Una din cele mai frumoase figuri ale revoluţiei din 1848, în Tara Românească, Nicolae Bălcescu, prezintă un caz tipic: doi din străbunicii lui sunt preoţi; bunicul dinspre tată, căpitan de lefegii; bunicul dinspre mamă, polcovnic (colonel, în ruseşte), grad care aduce după sine înnobilarea si, prin căsătorie, se înrudeşte cu o veche familie boierească, Băbeanu; la sfârşit, tatăl intră în rândul micii no-bilimi, fapt care-i va îngădui fiului său să fie admis printre cadeţii armatei regulate, reînfiinţata în 1830. Aceeaşi ascensiune treptată, pornind din moşneni, a cunoscut generalul Magheru, altă figură de seamă a revoluţiei din 1848. în sfârşit, vom vedea că însuşi Tudor Vladimirescu, eroul răscoalei ţărăneşti din 1821, ajunsese pe primele trepte ale „boieriei", cu titlul de sluger, venind din ţărănimea liberă din Oltenia. şi el are preoţi printre înaintaşi şi printre rudele apropiate.

  Însă noii boieri sunt recrutaţi îndeosebi din temuta categorie a arendaşilor. Absenteismul boierilor şi rentabilitatea crescută a pământu-lui după liberalizarea comerţului cu Occidentul le-au sporit numărul. Neavând, de cele mai multe ori, nici o legătură cu ţăranii din partea locului, grăbiţi să facă avere din pricina precarităţii contractului pe care-1 încheiau, ei îl storc pe taran mult mai rău decât o face boierul. Sunt de toate neamurile. Pământeni, bineînţeles, dar şi multi greci şi alti balcanici, chiar şi evrei, în Moldova – dar care nu pot ajunge la boierie decât dacă se convertesc, ceea ce rar se întâmplă.

  Într-o lucrare recentă, istoricul Constantin C. Giurescu52 arată care este numărul de arendaşi străini (sudiţi) din Moldova, la începutul secolului: 135 austrieci, 53 britanici, 20 ruşi, 18 francezi, l prusac şi 36 de alte naţii. Nu toţi, bineînţeles, sunt originari din ţările a căror protecţie au obţinut-o şi multi dintre ei sunt români. Printre pământeni, autorul nu găseşte decât 173 care plătesc dări, ca negustori; ceilalţi au scăpat