de plată căpătând vreun titlu de boier de clasa a treia, fie datorită marelui boier de la care iau în arendă moşia – sau moşiile, fie, pur şi simplu, prin cumpărarea titlului. De altminteri, câţiva mari boieri, mai lacomi, nu se dau în lături să facă ei înşişi arendăşie, mai ales pe moşiile mănăstireşti. Astfel, vornicul Teodor Balş apare, la 23 aprilie 1806, ca arendaş, pe sase ani, a patru sate de munte ce aparţin mânăstirii Slatina. Se întâmplă însă ca boierii să ia în arendă moşiile altui boier: paharnicul Ion Tăutu ia în arendă, pe trei ani, (a 31 martie 1810, pentru suma de 6 000 de lei, o moşie a paharnicului Teodor Ciurea; şi acelaşi Teodor Ciurea este citat în 1819 ca datorând marelui logofăt Constantin Balş suma de 21 787 de lei.

  Din aceeaşi categorie socială cu arendaşii provin, adesea, cei ce adună dările, precum şi alti slujbaşi ai isprăvniciilor şi ai plaselor, cumpliţii zapcii. Poporul a găsit un nume pentru aceşti oameni proaspăt îmbogăţiţi, pentru aceşti hrăpareţi: ciocoi, de la numele unui soi de corb mare, pasăre răpitoare cu ciocul mare. Treptat, termenul s-a extins, în ochii poporului, la toţi cei care, pentru el, erau asupritori, în primul rând proaspeţii îmbogăţiţi, apoi, curând, toţi ceilalţi, inclusiv boierii.

  Totuşi, câtva timp încă, lumea va face deosebirea între vechiul, adevăratul boier, şi ciocoi, deosebire ce se va reflecta în literatura vremii, şi nu doar în scrierile reprezentanţilor boierimii, ca Dinicu Golescu, de exemplu, care, în „carnetele lui de călătorie", tună şi fulgeră împotriva tuturor acelor „rrântărosi şi cu picioarele goale, sau străini sau pământeni, cari făr' de avere de o sută de lei au ajuns în putini ani milionişti cu palaturi şi cu moşii întocmai ca familiile ce le agonisesc în vreme de două, trei sute de ani, şi nu ajută nici patria, nici trebuinţele oraşului, cu nici un mijloc, măcar să dea din averea lui dintr-o mie una; ci strâng numai din averea norodului făr' de a se folosi şi norodul de la ei." (Se gândea oare Golescu la viitorul baron Meitani?)

  Un roman de la mijlocul secolului a rămas celebru: Ciocoii vechi şi noi. Autorul, Nicolae Filimon, care nu face parte din boierime, nu loveşte nicidecum în boierii pământeni, în această vastă frescă istorică din timpul fanarioţilor. Eroii lui sunt extrem de stilizaţi, cei buni de-o parte, cei răi de alta; printre cei răi se află, bineînţeles, marele postelnic, grecul de curând sosit în tară, şi ocrotitorul lui, domnitorul fanariot; dar şi tânărul ciocoi, român de la tară, care nu precupeţeşte nimic dacă e s-ajungă-n frunte, călcând pe urmele dregătorului fanariot; printre cei „buni", se află fiul de ţăran cinstit şi muncitor, dar şi marele boier care nu se învoieşte să-şi dea fata după ministrul fanariot, orice ar zice domnitorul. Sunt fapte destul de revelatoare pentru mentalitatea care domină în generaţia imediat următoare regimului fanariot.

  Astfel, sub aparenta uniformitate descrisă de observatorii grăbiţi – „în Moldova, nu sunt decât două clase, boierii şi ţăranii" – ochiul mai exersat percepe tot felul de curente care, uneori, se opun unele altora, alteori se încrucişează, interferează sau converg: boierii pământeni împotriva nou-veniţilor greci şi împotriva asupritorului otoman; boierii mici, mazilii şi ţăranii liberi împotriva boierilor mari, a clerului înalt şi a mânăstirilor; o apariţie mai recentă, marii negustori, bancherii şi arendaşii se înghesuie la porţile cetăţii privilegiaţilor pe care, curând, o vor cuceri; în oraşe, un număr tot mai mare de meseriaşi şi mici negustori, mai mult sau mai putin rupţi de ţărănime (de altfel, multi dintre ei sunt străini), dar care nu prea au cum ajunge la clasa privilegiată – vor alcătui principala masă de manevră a revoluţionarilor de la 1848 şi a viitorului partid liberal; în sfârşit, masa ţăranilor clacaşi, răzvrătită împotriva tuturor celor ce o exploatează: autorităţi, arendaşi, boieri mari şi mici, cler.

  CAPITOLUL AL PATRULEA.

  Biserica.

  Clerul înalt şi popii de tară. Latifundiile episcopiilor şi ale mânăstirilor; mânăstirile „închinate" şi celelalte. Unde vedem o fată bisericească uneltind ca să pună mâna pe o moştenire.

  Religia poporului: credinţa şi superstiţii.

  Un fapt divers: abjurarea nereuşită a tinerei Zenaida.

  Amintirea martiriului lui Constantin Brâncoveanu.

  În Dacia, creştinismul pătrunsese, fără îndoială, chiar de la începutul colonizării romane, adus de legionari, mai ales din răsăritul imperiului. O dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum şi limba, unde toate cuvintele despre ceea ce se poate numi „creştinismul de bază" sunt latineşti: Dumnezeu (de la Dominus Deus), duminică, cruce, creştin, biserică, lege (lege sacră, religie), cuminecare, rugăciune, altar, Scripturi, sunt (sfânt, mai ales în cuvinte compuse ca Sânta Măria, Sân Petru, Sân Nicoară, deoarece, în limbajul curent, a fost înlocuit cu sfânt, prin contaminare cu slavonul sventu). Cu toate acestea, organizarea ecleziastică, instalarea unei ierarhii bisericeşti au aşteptat sfârşitul marilor năvăliri barbare şi coincid, probabil, cu perioada de glorie a primului tarat bulgar. Iată de ce românii au păstrat slavona veche drept limbă bisericească până la sfârşitul secolului al XVII-lea, însă tot timpul au fost supuşi, de departe, patriarhatului Constantinopolului. Urmarea este că cei mai multi termeni privitori la organizarea ecleziastică, precum şi la teologie sau la literatura religioasă sunt de origine slavo-greacă.

  În perioada de care ne ocupăm, Biserica ortodoxă română, atât din Principate cât şi din imperiul austriac, tine tot de patriarhul din Constantinopol. însă legătura este foarte slabă, mitropoliţii din Moldova şi Muntenia bucurându-se de o autonomie aproape completă. „Patriarhul de la Constantinopol – scrie Wilkinson —, desi este recunoscut drept capul ierarhiei, nu are nici un control asupra bisericii din cele două Principate, iar, la înalţii prelaţi, are prea putină trecere."

  Mitropolitul (adică arhiepiscopul metropolitan) din Muntenia îşi avea reşedinţa la Bucureşti. Dioceza lui acoperea şapte judeţe din centrul şi sud-estul tării. Existau apoi trei episcopi, cel de Râmnic pentru Oltenia, cel de Argeş pentru două judeţe la est de Olt, şi cel de Buzău pentru cele trei judeţe de la nord-est, înspre Moldova. Cea mai mare parte a timpului, cei trei episcopi o petreceau la