În Moldova, după pierderea Bucovinei şi a Basarabiei, nu mai rămân, în afară de scaunul mitropolitului de la Iaşi, decât episcopatele de la Roman şi de la Huşi. Episcopul de Roman era de obicei ales de către domnitor şi de către boieri, să-i urmeze mitropolitului.

  Fiecare sat, ne spune Wilkinson, îşi avea mica lui biserică. Bisericile acestea de tară erau destul de sărăcăcioase, fiind uneori construite din lemn. în schimb, cele mai multe din bisericile din oraşe, precum şi cele din mânăstiri, erau făcute din cărămidă sau din piatră, iar interiorul era, cel mai adesea, bogat împodobit. „Numărul bisericilor şi al mânăstirilor ce se află înlăuntru şi în afara oraşelor este necrezut de mare", scria Raicevich, în 1788. Vreo zece ani mai târziu, Wilkinson număra şaptezeci de biserici la Iaşi, iar la Bucureşti nu mai putin de trei sute şaizeci de biserici şi douăzeci de mânăstiri. Aceleaşi cifre, sau cam aceleaşi, şi la Lagarde: trei sute şaizeci şi sase de biserici şi douăzeci de mânăstiri – dar nu cumva avuseseră aceeaşi sursă de informaţie? Cifrele acestea ni se par exagerate. Tot pe vremea aceea, Dionisie Fotino, ale cărui informaţii par vrednice de crezare, numără la Bucureşti: 9 mânăstiri domneşti (printre care intră şi mitropolia), 8 mari mânăstiri, 10 mânăstiri de rangul doi, 72 de biserici, 17 capele şi 24 de biserici de lemn în mahalale. Chiar dacă am adăuga vreo câteva capele mai mici, din incinta mânăstirilor, a şcolilor şi a spitalelor, şi câteva capele private pe lângă locuinţele marilor boieri, suntem departe de cifrele lui Wilkinson şi Lagarde.

  Numărul preoţilor era destul de mare. Wilkinson spune că erau vreo cincisprezece mii. Tot pe vremea aceea (anii 1810), Dionisie Fotino dă cifra, care pare mai exactă, de 10 278. Statisticile oficiale nu dau totuşi decât 5 650 de preoţi în Moldova, în 1838, şi 6 904 în Muntenia, în 1839. Cum, între timp, populaţia din cele două provincii crescuse mult, trebuie să deducem fie că, în timpul acestui sfert de secol, care cunoscuse schimbări atât de profunde, numărul membrilor clerului scăzuse foarte mult, fie că Wilkinson şi Fotino se înşelaseră. D'Hauterive, în 1785, găsise şi el că numărul preoţilor era prea mare, şi pusese această înmulţire pe seama interesului pe care îl aveau episcopii să-şi sporească numărul subordonaţilor, de vreme ce, de la fiecare, aveau un venit. Popa trăia din banii de pe slujbe (plătiţi, cel mai adesea, de ţăran, în natură), însă, la rândul său, trebuia să dea o sumă de bani episcopului sau mitropolitului.

  Popii, ca şi călugării, se recrutau aproape toţi dintre ţărani. De aici, înfăţişarea lor necioplită şi învinuirea că nu stiu de nici unele, adusă de cei mai multi dintre observatorii străini.

  De Giers, la începutul anilor 1840, va prelua cele ce se spuneau despre purtarea depravată a călugărilor şi despre desele scandaluri stârnite de vecinătatea mânăstirilor de călugărite. Iar Wilkinson ne încredinţează că „doctrinele cele mai precise ale religiei creştine sunt pervertite aici de necunoaşterea lucrurilor sau de interesele preoţilor grosolani şi neştiutori care necinstesc sfântul nume de creştin". La fel de necruţător, Lauren9on susţine că „este greu să afli în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai aplecat către ticăloşie decât cel din Tara Românească. După ce fac slujba la biserică, popii sunt întâlniţi, îndeobşte, la cârciumă şi în locurile deocheate".

  Mai îngăduitor, Recordon notează, tot pe vremea aceea: „în general, pastorii cunosc dogmele religiei la fel de putin ca şi oamenii din popor al căror suflet le este dat în grijă; sunt însă plini de înflăcărare şi cred mult în actele ce înconjoară cultul." înaintea lui, d'Hauterive voia, şi el, să-i absolve pe preoţi de învinuirea că ar răs-pândi superstiţiile; acestea se transmit din tată în fiu, iar popii sunt la fel de ignoranţi ca şi cei din popor. Le găseşte, în schimb, nişte mari însuşiri: „După ce ajung preoţi, se întorc în clasa enoriaşilor lor, cărora le sunt pildă de răbdare şi de iscusinţă. Sunt cei mai buni părinţi, cei mai buni soti, cei mai buni săteni de prin partea locului; rareori se întâmplă să-i supere pe ispravnici cu pretenţiile sau cu nemulţumirile lor. Nu-i vezi niciodată în cârciumi sau în locurile unde se vinde băutură. Pesemne că pildele care se văd pot îndrepta purtarea oamenilor mai curând decât cele spuse din gură, pe care nimeni nu le ascultă şi nici nu le înţelege." Pe cine trebuie să credem? Optica se schimbă după timp şi loc si, fără doar şi poate, după caracterul, dispoziţia şi prejudecăţile observatorului.

  Realitatea este că marea majoritate a clerului secular se recrutează din rândul ţărănimii. Tot asa, călugării, excepţiile fiind foarte rare. Din când în când, cineva de neam mare se poate călugări; însă de cele mai multe ori, este vorba de cineva care se retrage la mânăs-tire la bătrâneţe sau când rămâne văduv. Wilkinson afirmă: „întru-cât toate fetele bisericeşti sunt de obârşie modestă, sau se trag din popor, ca oameni sunt dispreţuiţi de boieri; doar puterea spirituală le este respectată." şi de data aceasta Wilkinson este prea categoric-în secolul al XlX-lea, Moldova va avea doi mitropoliţi ce se trăgeau din marea boierime: Veniamin Costache şi Calinic Miclescu. Pe de altă parte, vizitând, pe la începutul anilor 1840, mânăstirea de maici de la Văratec, de Giers scrie: „Pretutindeni am văzut simplitate, bunăstare şi o curăţenie desăvârşită. M-am mirat de nobleţea chipului şi de purtările alese ale multor măicuţe. Unele dintre ele vorbeau franţuzeşte cu mare uşurinţă. Am aflat că fac parte din cele mai bune familii boiereşti. Stareţa însăşi era o Sturdza."

  Viaţa preotului de tară era întru totul asemănătoare aceleia a ţăranilor în mijlocul cărora slujea; un pic mai bună totuşi, datorită milosteniei enoriaşilor şi acelui dram de respect pe care i-1 arătau reprezentanţii autorităţii, atât de temută de muritorii de rând. în schimb, înaltele fete bisericeşti, care primeau o