sumă fixă de la clerul secular din subordinea lor, trăiau în belşug. Raicevich şi Wilkinson apreciază, că mitropoliile din Bucureşti şi Iaşi aveau un venit anual de 400 000 de piaştri fiecare: o parte provenea de la o taxă de 15 piaştri asupra tuturor preoţilor din subordinea lor. Căci mitropolia şi episcopiile aveau domenii foarte întinse. Un obicei străvechi cerea ca domnitorii, boierii, negustorii bogaţi si, în cele din urmă, orice om cu oarecare dare de mână să lase, pentru iertarea păcatelor, sau din cucernicie, ori ca act de căinţă, ceva moştenire bisericii parohiale sau vreunei mânăstiri. Aproape toate mânăstirile din cele două Principate erau ctitorii domneşti sau ctitoriile vreunui mare boier, pe care urmaşii ţineau cu tot dinadinsul sa le întreţină, să le înfrumuseţeze, să le înzestreze cu noi moşii, încât, la începutul secolului al XlX-lea, s-a putut stabili că proprietăţile bisericeşti reprezentau un sfert sau poate chiar o treime din totalitatea pămânrului arabil al tării. Mai mult încă, dărnicia domnitorilor şi a boierilor se întindea mult peste fruntariile tării, la întreaga ortodoxie sud-orien-tală, până la Locurile Sfinte şi până în Egipt. Se ştie oare că, de pildă, cea dintâi Biblie tipărită cu litere arabe pentru creştinii din Siria a fost scoasă, în 1711, datorită generozităţii lui Brâncoveanu? Veacuri de-a rândul, după căderea Bizanţului şi a despoiatelor sau a regatelor din Moreea, Bulgaria şi Serbia, şi înainte ca îndepărtat; jyfoscovă să se fi interesat mai îndeaproape – din motive care nu ţineau doar de cele duhovniceşti – de creştinii din Balcani şi din Orient, domnitorii Moldovei şi ai Tării Româneşti sunt, pentru patriarhii din Orient şi pentru arhimandriţii din mânăstirile de la Athos, de la Locurile Sfinte şi de la Sinai, ocrotitorii fireşti ai creştinilor din imperiul otoman53.

  Patriarhii din Orient, în căutare de sprijin, vin unul după altul la Bucureşti şi la Iaşi, şi uneori rămân acolo ani de-a rândul.

  Atunci, pe lângă danii şi bani, s-a ajuns foarte repede la o altă formă de sprijin, care, treptat, se instituţionalizează: este vorba de acele „mmăstiri închinate", adică mânăstirile din ţinutul românesc hărăzite de ctitorii lor – domnitori sau boieri – unei mânăstiri de la Muntele Athos, Locurile Sfinte sau Sinai ori patriarhilor din An-tiohia, Ierusalim sau Alexandria.

  La început, actele de donaţie specificau faptul că din veniturile mânăstirilor „închinate" se acopereau, întâi, cheltuielile de întreţinere a mânăstirii, precum şi cele cerute de operele de binefacere – în spitale şi în scoli, de pildă —, apoi dările către domnitor; numai ce rămânea mergea la instituţia străină căreia îi era închinată mânăs-tirea. Cu timpul, mânăstirile greceşti prind curaj: capătă, la început, dreptul de a inspecta, după aceea dreptul de a trimite un egumen, care avea să devină stareţul mânăstirii; si, curând, în afară de impozit (care, de altfel, în mare parte, ia şi el calea străinătăţii), mai toate veniturile vor fi scoase din tară pentru a întreţine nişte comunităţi religioase, undeva departe, în Grecia sau Orient.

  Domnitorii se arată nemulţumiţi încă din secolul al XVII-lea şi iau măsuri ca lucrurile să fie ca mai înainte, însă, în epoca fanariotă, nu mai este cu putinţă să tină piept puterii clerului grecesc, care, pe viitor, va pretinde că moşiile mânăstirilor închinate sunt, de drept, proprietatea mânăstirii beneficiare. Mânăstirea Sfmta Ecaterina, de la Sinai, invocând o străveche donaţie făcută de boierii Goleşti, ceruse, pur şi simplu, să intre în posesia dealului pe care se află mitropolia din Bucureşti. A fost proces, şi mitropolia a fost silită să cadă la învoială şi să cedeze mânăstirii de la Sinai terenuri şi prăvălii în jurul bisericii Sfântul Gheorghe, fostul sediu al mitropoliei înainte de mijlocul secolului al XVII-lea.

  După socotelile făcute, la începutul secolului al XlX-lea, jumătate din mânăstirile din Principate erau „închinate" şi posedau 1/7 din pământul arabil al tării!

  D'Haufenve se arată nemulţumit nu numai de exploatarea mânăs-tirilor moldoveneşti de către clerul grecesc, dar şi de îngâmfarea şi de abuzul de putere al acestuia, care nu se dădea în laturi să se amestece în treburile interne ale tării: „Străinii aceştia, care au adus în mânăstiri o trufie necunoscută de pământeni, capătă totodată, datorită religiei, o autoritate pe care fetele bisericeşti din Moldova n-au gândit vreodată s-o impună poporului."

  Un „fapt divers" de la începutul secolului ilustrează cum nu se poate mai bine îndrăzneala călugărilor greci:

  Unul din fiii marelui vornic Gavril Conachi se călugăreşte, la vârsta de 26 de ani, sub numele de loanichie. Bătrânul vornic Conachi, care este nesfârşit de bogat, dar căruia vârsta îi întunecase putin mintea, cade în capcana unui călugăr grec, Daniel pe nume, care, ani de-a rândul, stoarce de la el mari sume de bani ca preceptor al celorlalţi fii ai lui, două fiinţe bolnăvicioase, pe care-i târaşte pe la Viena şi prin alte părti din Europa, chipurile ca să consulte cei mai buni medici; apoi începe o adevărată goană după moştenire. La moartea tatălui său, în 1809, fratele loanichie, ducându-se, de la mâ'iăs-tirea Neamţu, unde era călugăr, la Iaşi, la căpătâiul surorii sale, şi ea pe moarte, este răpit dintr-o biserică şi dus în lanţuri la mânăsti-rea Floreşti, unde este ţinut închis într-o chilie, păzit de nişte ţigani. Acolo, după ce au trecut câteva zile, află că tatăl lui, în testamentul pe care-1 lăsase,.îl dăruise, cu partea lui de moştenire cu tot, mî-năstirii din Floreşti, mânăstire „închinată" unei mânăstiri de la Muntele Athos! Unul din paznicii ţigani se milostiveşte de el şi trimite vorbă cumnatului, Alexandru Callimachi – care va alerga o lună întreagă, pe la cele mai înalte instante civile şi religioase – pentru ca nefericitului loanichie să i se dea drumul şi să i se îngăduie să se întoarcă la draga lui mânăstire Neamţu, de unde avea să intenteze un proces pentru anularea testamentului, însă puterea călugărilor greci din Moldova era atât de mare, încât, desi a câştigat în fata Divanului şi desi în 1812 însuşi vărul cumnatului său, Scarlat Callimachi, a fost pus pe tronul Moldovei, nici peste opt ani nenorocitul Conachi nu este ferit de uneltirile