egumenului grec de la Floreşti. Iată o scrisoare de la fratele loanichie Conachi către mitropolit: „Aud că părintele Luca, ce eşti la mânăstire Floreşti, nu m-ar fi ui-tându, cu toate că sântu tras aice într-acestu sfântu lăcaş, ci prin judecaţi cu jalobe cătră Mărie Sa Vodă m-ar fi cerându să fiu acolo săzătoriu la ace mănăstire, trăgându-lu şi parte de moştenire: negresitu că aciasta îl faci mai mult să mă cei, iar nu că i-ar fi milă de mine. [.] Mă rog daru Preaosfintiei Voastră cu lacrămi, milosti-vesti-te asupra me, unui păcătos, şi mă scoate din robiia aciasta, în cari umblă să mă bage părinţi greci [.]. Căci nici o pravilă politi-ciască sau bisericiască (socotescu) nu poati să mă siliască, sau să mă îndatorească a mergi de la patriia me la locuri depărtaţi, cu primejdie vieţii mele, ca să mântuescu sufletulu mieu, când potu să mă mântuescu şi într-aciastă sfântă mânăstire, unde am şi statornicia me şi pre duhovnicii mei de o limbă cu mine" (N. IORGA, Documente privitoare la familia Callimachi, pp. 55-56).

  Episcopiile sau mânăstirile pământene nu se dau nici ele îndărăt în fata unor „combinaţii" ca să pună mâna pe pământ. Astfel, în timpul războaielor dintre Turcia şi Austria, de la începutul secolului al XVIII-lea, şi a ocupării Olteniei (1718-1739), Nicolae Mavrocor-dat confiscase bunurile boierului Şerban Grădisteanu pentru colaborare cu austriecii; si, în pofida amnistiei şi a prevederilor din tratate, moştenitorii lui nu putuseră să le ia înapoi. După demersuri nesfârşite şi datorită intervenţiei patriarhului de la Constantinopol, ajung, în sfârşit, la următorul compromis: împărţirea pământului redobândit între moştenitori şi Mitropolia din Bucureşti. în schimbul dreptului perpetuu pentru membrii familiei Grădisteanu de a fi înmormântaţi în cripta catedralei.54

  Afacerea cu mânăstirile „închinate" avea să devină, în secolul al XlX-lea, o problemă internaţională; profitând de reacţia otomană împotriva Eterici, în 1821, domnitorii Grigore Ghica şi Ion Sandu Sturdza îi alungă pe egumenii greci şi opresc scurgerea banilor în străinătate. Dar, sub presiunea Rusiei, sultanul, prin firman imperial, îi pune la loc. Va trebui aşteptata îngenuncherea – trecătoare – a Rusiei, după războiul Crimeii şi unirea Principatelor, pentru ca, în 1863, domnitorul Alexandru loan Cuza să poată face „secularizarea averilor mănăstireşti", adică să le naţionalizeze.

  Bogăţiile acestea adunate de mânăstiri şi de episcopii aveau asupra moralităţii înaltelor fete bisericeşti urmări jalnice. Fără a merge până acolo încât să afirmăm, aşa cum face Wilkinson, că „Sfatul (superior al Bisericii) este tribunalul cel mai corupt din toată tara" şi că „faptele şi hotărârile lui [.] par să fie puse la cale numai pentru a îndemna lumea la depravare şi la alte rele", trebuie totuşi să mărturisim că legătura episcopilor şi a stareţilor cu bunurile lumeşti nu era făcută să-i aşeze, aşa cum s-ar fi cuvenit, de partea apărătorilor văduvei şi a orfanilor. Proprietari ai unor imense latifundii, aidoma marilor boieri, sunt tot timpul în procese cu ţăranii de pe moşiile lor sau cu ţăranii liberi din vecinătate. Au pe moşii eleştee, mori, cazane de ţuică şi cârciumi pe care le exploatează ca şi boierii, sau, şi mai rău, ca arendaşii.

  Dacă preocupările acestea, foarte lumeşti, îşi puteau, la urma urmei, găsi o justificare economică, existau alte practici, prea putin ortodoxe, de care, dacă este să ne luăm după gura lumii, vinovate se făceau înaltele personalităţi ecleziastice; se spunea că era destul să dai o sumă de bani cui trebuie ca să capeţi numaidecât divorţul sau anularea căsătoriei ori să câştigi un proces sau, şi mai grav, să fii dezlegat de jurământ. Iar cu jurămintele, însoţite de ameninţări şi de blesteme, nu prea era de glumit.

  În 1798, când Constantin Hangerli vrea să pună din nou taxa pe bovine, văcăritul, desfiinţat printr-o lege dată de Constantin Racoviţa în 1763, mitropolitul şi boierii se împotrivesc, nu atât, de bună seamă, din milă pentru ţăran, cât de teamă de cumplitele blesteme, cuprinse în textul legii, care aveau să-1 ajungă pe cel ce se va încumeta să restabilească văcăritul. Am văzut mai înainte că patriarhul din Constantinopol, mai neajutorat şi crezându-se pesemne mai aproape de Atotputernicul, se dovedise mai uşor de clintit când a fost vorba să-1 dezlege pe domnitor de legământ – după ce a primit de la acesta un plocon de cincizeci de pungi cu aur. în clipa fatală, adică atunci când, peste câteva luni, Hangerli a murit sugrumat, şi-o fi amintit oare de blestemul cuprins în legea din 1763?

  O altă mărturie despre ceea ce însemnau, pentru domnitor şi pentru boieri, ca şi pentru popor, binecuvântările sau blestemele Bisericii, ne este adusă de un document din 1815: la cererea domnitorului Scarlat Callimachi, patriarhul, în Sfatul său, dă iertarea păcatelor tatălui acestuia, domnitorul Alexandru Callimachi (mort în 1799); deoarece mărise taxele pe vin (vinarii), apoi, căindu-se, a retras decretul cu pricina, banii adunaţi fiind folosiţi pentru ridicarea unui spital. şi a unor locuinţe pentru consulii străini. Faptele acestea se pare însă că nu erau de ajuns ca să-1 spele de păcat: trebuia să fie izbăvit, chiar mort fiind, de către însuşi patriarhul ecumenic!

  Străinii arată, care mai de care, importanta dată, în toate păturile sociale ale populaţiei, recomandărilor şi interdicţiilor Bisericii, de care trebuia să se tină seamă cu mare grijă, în privinţa posturilor – foarte aspre —, Wilkinson spune că românii mai curând ar muri, de-cât să se atingă, şi bolnavi de-ar fi, de „bucatele de pe lista fără de sfârşit a lucrurilor oprite". Cât despre sărbătorile bisericeşti, tot el afirmă că sunt „vreo 210 zile de sărbătoare pe an, iar locuitorii le tin cu sfinţenie, cel putin în ce priveşte încetarea lucrului".

  Lumea crede în diavol şi în darul pe care-1 are agheasmă de a-1 alunga din casă; în deochi, în blesteme şi în tot soiul de farmece împotriva cărora se luptă cu descântece, de vreme ce este vorba de farmec, unde este pharmacum latin, incantaţie, vrăjitorie.

  Ca să se mărite, apoi ca să aibă copii, în sfârşit ca să-şi apere copiii de primejdiile care-i pândesc, femeile recurg adesea la practici magice