care se adaugă unor practici religioase excepţionale, cum sunt posturile prelungite, hagialâcul, rugăciunile „la icoane făcătoare de minuni". La înmormântări, sicriul este însoţit de jelitul bocitoarelor (de la un cuvânt dialectal boace, pentru voace, lat. vocem, cf. vocero, în corsicană). Lumea crede în strigoi (de la striga, cf. alb. shtriga şi latinescul strix, un fel de bufnită, dar şi vrăjitoare) si, la tară, în jurul mormintelor, uneori, se petrec lucruri ciudate, menite să împiedice sufletele morţilor să vină să tulbure liniştea celor vii. (însuşi faptul că toate aceste cuvinte sunt de origine latină ar putea fi o dovadă că aceste credinţe veneau din vremuri de demult, poate chiar de la popoarele mediteraneene preindoeuropene.)

  Lumea mai credea încă, chiar şi pe vremea domniilor fanariote, în virtuţile taumaturgice ale domnitorului – aidoma regelui Franţei, care putea să vindece de gâlci. Corolarul unei astfel de credinţe: calamităţile naturale din vremea unui domnitor sunt numaidecât legate de numele lui, ca şi cum el ar fi fost vinovat de ele – aşa au rămas poreclele „Stefan Lăcustă" şi „Papură Vodă". Ciuma din 1813 nu este „ciuma din vremea lui Caragea", ci „ciuma lui Caragea". în felul acesta, nenorocirea pare nedespărţita de domnie, organic legată de ea.

  Wilkinson se indignează: „Absurdităţile şi superstiţia, care alcătuiesc o parte atât de mare din principiile fundamentale ale religiei greceşti, aşa cum este ea practicată în prezent, au mare putere atât în Moldova, cât şi în Muntenia (iar traducătorul lui, un catolic, de bună seamă, notează în josul paginii: „Cititorul îşi va da lesne seama, citind acest fragment şi încă vreo câteva altele, că cel ce vorbeşte este protestant"!). Dovezile de cucernicie constau în a face semnul crucii, a face mătănii în fata icoanelor, a le săruta şi a aprinde o luminare în fata vreunui sfânt favorit."

  Există, într-adevăr, o mulţime de semne exterioare ale pioşeniei: lumea se închină când trag clopotele sau când trece prin fata unei biserici ori a unei troiţe; se fac procesiuni cu sfintele moaşte; parastasele sunt multe şi nu este scăpat niciunul. In biserici, se intră la orice oră din zi, ca să te rogi, ca să aprinzi o lumânare, ca să te legi în fata lui Dumnezeu.

  În veşnicul pomelnic al călătorilor apuseni despre ignoranta şi superstiţia ortodocşilor, trebuie să vedem şi neînţelegerea tradiţională a occidentalilor fată de formele caracteristice religiozităţii orientale, axată, în mult mai mare măsură decât la catolici – si, cu atât mai mult, la protestanţi —, pe manifestările exterioare ale cucerniciei, care condiţionează stările sufleteşti: închinarea la sfintele icoane, mătăniile, mulţimea de lumânări, mirosul de tămâie, repetarea până la obsesie a rugăciunilor.

  Cine ar putea deosebi, fără să se însele, credinţă de superstiţie? Unde sfârşesc gesturile cuvioase, dovezile exterioare de umilinţă, de căinţă, rugăciunea cucernică, şi unde încep practicile superstiţioase? Să fi fost românii mai superstiţioşi decât alte popoare? Pesemne că Wilkinson nu călătorise niciodată în Sicilia sau în Creta. şi nici în Scotia!

  Însă acelaşi Wilkinson este de părere că „numai lipsa desăvârşită a fanatismului poate explica de ce, aici, clerul are mult mai putina trecere decât în alte ţări unde se practică religia grecească".

  Iată care este paradoxul: socotind că românul este, pe de o parte, prea legat de riturile religiei sale, si, pe de altă parte, eminamente tolerant, multi străini îl vor învinui de oarecare răceală fată de credinţă, învinuire preluată, curând, chiar de români, cel putin de către cei ce se întorceau din occidentul raţionalist şi care, dintr-o dată, nu mai puteau suferi formele tradiţionale ale cucerniciei populare. Primele fraze dintr-un opuscul, publicat la Paris, acum ceva mai bine de un secol, de către un medic român55, rezumă foarte bine argumentul: „Nu se cunosc multe naţii la care cucernicia să fie atât de putin dezvoltată cum este la români. [.] La ei, nu s-au pomenit vreodată certuri, secte, erezii, nici neînţelegeri pornite de la religie, şi nici persecuţii de vreun fel." Iar mai departe, argumentul major, argumentul definitiv: românii n-au dat sfinţi!

  Credinţa românilor era, ce-i drept, de un soi aparte: la ei, manifestările nu erau zgomotoase; nu se întâlneau mistici, exaltaţi, „bă-rrâni credincioşi" fanatici; nici eretici, poate că nici sfinţi, cel putin nu dintr-aceia făcuţi de oameni; credinţa lor era potolită, statornică, lipsită atât de îndoieli, cât şi de fanatism şi intolerantă. Viaţa de toate zilele era plină de smerenie. O smerenie naivă, simplă, desigur, dar care pătrundea totul; omul îşi făcea rugăciunea când se trezea şi când se culca, se închina înainte de a rupe pâinea sau înainte de a se apuca de-o treabă, oricare ar fi fost ea. şi nu doar oamenii din popor făceau asa. La fel se petreceau lucrurile în toate păturile societăţii. Ca să-1 zugrăvească pe bătrânul boier Teodor Văcărescu zis Furtună, şi ca să-i scuze caracterul „aprins", Ion Ghica scrie: „Dar apoi era om cu frica lui Dumnezeu, nu-i lipsea nici duminecă, nici sărbătoare să nu meargă să asculte sfânta liturghie; se închina dimineaţa şi seara dinaintea icoanelor, câte un ceas, făcând la metanii; postea vinerea şi miercurea, iar în ajunul Bobotezii, la Vinerea Mare, la Tăierea Capului Sfinrului loan, la Ziua Crucii, nu punea nici undelemn în gură, şi nu strica niciunul din cele patru posturi de peste an."

  Acelaşi Ion Ghica ne povesteşte, despre Grigore Ghica, unchiul său mare, cel dintâi domnitor al Munteniei după epoca fanariotă, următoarea întâmplare, pe care o aflase de la un fost ciohodar din politia domnitorului. Ciohodarul dormea în palat; deodată, este trezit în toiul nopţii: îl chema Vodă la el în odaie. Omul se îmbracă la iuţeală şi intră temător în iatacul domnitorului. Ion Ghica redă povestirea după cum urmează: „Când am intrat în iatac la vodă, era şapte ceasuri, sau, cum s-ar zice astăzi, o oră după miezul nopţii. Vodă era cu ghicelic de noapte pe cap şi cu o scurteică lungă de pambriu verde, îmblănită cu pacea de samur; o făclie galbenă ardea într-un sfeşnic mare de argint dinaintea icoanelor." Domnitorul îl chemase la acel ceas târziu din noapte ca