să-i poruncească să plece, pe loc şi în mare taină, undeva în provincie, să-1 ridice pe un prefect necinstit. Ion Ghica, mai departe, comentează caracterul domnitorului Grigore: „Capul nu-1 tăia prea mult, dar când avea câte o pricină grea, chema de se sfătuia cu trei oameni: cu vornicul Costache Cârn-pineanu, cu clucerul Chiriac şi cu basciohodaru Măciucă: după ce-i auzea pe fiecare în parte, se culca, dormea un somn bun şi pe la miezul nopţii se scula, aprindea la candelă făclia din Vinerea Paştilor de la epitaf, cădea în genunchi dinaintea iconostasului şi se ruga lui Dumnezeu ca să-1 lumineze."

  Aceeaşi dovadă de credinţa naivă şi simplă în următoarea dedicaţie scrisă pe spatele unei icoane cu Sfântul Pantelimon, pe care marele logofăt Pană Costescu o dă finului său, în 1827, şi pe care am păstrat-o: „Această sfântă icoană i-am dat-o lui Pană Olănescu, nepotul meu, fiindcă eu 1-am botezat, şi-i las această poruncă: să-1 prăznuiască nu cu praznice şi mâncări, ci cu duhul, pe acest sfânt mucenic, foarte sfânt, viteaz, tânăr şi frumos, ca să-i fie de ajutor la nevoie; să asculte toată slujba sfântului mucenic şi să se roage şi pentru mine, căci în braţele mele s-a îmbrăcat întru Isus Hristos; şi i-am dat-o ca să aibă binecuvântarea mea. Pană Costescu 1827."

  Sfinţii sunt invocaţi la tot pasul pentru a li se cere ajutorul (dar şi în sudălmi!); căci toată lumea de dincolo, desi nevăzută, este foarte prezentă, aşa cum erau zeii Olimpului în spatele eroilor lui Homer. şi tot ce se întâmplă pe pământ este voia lui Dumnezeu: bucuriile ca răsplată sau milă cerească, durerile ca pedeapsă pentru păcatele noastre sau ca să fim pusi la încercare.

  În atâta nesiguranţă şi nedreptate, de care se loveşte pretutindeni şi oricând, românul nu are decât o scăpare: Biserica, îngenuncheat în bisericuţa întunecoasă, în fata iconostasului, unde flăcările a sute de luminări fumegă sub chipurile încremenite ale sfinţilor, el se simte – numai acolo – acasă; ocrotit, izbăvit, poate şi iubit. Trăsăturile dominante ale religiei sale sunt umilinţa şi acceptarea cu seninătate a voinţei dumnezeieşti. Cartea lui Iov şi parabola fariseului şi cea a vameşului sunt, cu siguranţă, în Sfânta Scriptură, pasajele cele mai apropiate de inima lui. Mătăniile, îngenuncherile, semnul crucii repetat la nesfârşit, sărutarea pătimaşă a icoanelor pe picioarele însân-gerate ale lui Cristos, toate aceste gesturi nu au nimic ostentativ; nici obligaţie, nici fariseism, ci smerenie şi căinţa sinceră, rugă la nemărginita milă a lui Dumnezeu.

  Atunci, postura, gestul repetat, rugăciunea devenită obsesie modelau gândul o dată cu trupul, pentru a-1 ajuta să găsească liniştea sufletului.

  Nu indiferenta religioasă, ci doar lipsa fanatismului şi a sectarismului a făcut să nu existe, în ţările române, nici un fel de rezistentă serioasă din partea Bisericii în fata modernizării, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în celelalte ţări ortodoxe, mai ales în Grecia şi în Rusia (ca să nu mai vorbim de „fenomenele de respingere" pe care le vedem astăzi în cele mai multe ţări musulmane).

  Românii sunt, într-adevăr, poporul cel mai tolerant din lumea creştină, dar tot ei sunt „visceral" legaţi de religia lor, de legea lor.

  Este interesant de văzut că lege a pierdut, în Evul Mediu, o mare parte din sensul de lege civilă – pe care nu-1 va recăpăta decât în secolul al XlX-lea – pentru a desemna, îndeosebi, legea divină, legea prin excelentă, religia; legea este ceea ce leagă de o anumită ordine ce nu poate fi încălcată, iar ordinea aceasta este, în mod esenţial, ordinea divină. De aceea, apartenenta la ortodoxism se va confunda, în cele din urmă, în subconştientul popular, cu sentimentul national; cu atât mai mult cu cât propaganda, presiunea catolică se făcuseră, în Evul Mediu, prin mijlocirea suzeranului ungur şi dusese, adesea, la asimilarea nobilimii române din Transilvania: dovadă cazul lui lancu de Hunedoara şi cel al fiului său regele Matei Corvin, sau cazul cenţilor Drâgfi, urmaşi ai voievozilor români din Maramureş.

  Asa se explică rezistenta multiseculară, nu numai în fata islamismului, dar şi în fata influentei catolice sau protestante. Când, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVlII-lea, după ocuparea Transilvaniei de către austrieci, mitropolitul român din Transilvania acceptă actul Unirii cu Roma, el nu o face decât după ce s-a târguit îndelung şi după ce va fi primit toate asigurările că riturile moştenite de la străbuni nu vor fi întru nimic schimbate. şi n-o face decât în scop patriotic, în schimbul făgăduielilor că Biserica sa va fi, din punct de vedere politic, egală cu celelalte culte, catolic şi protestant, privilegiate până arunci. După câţiva ani, când preoţii şi credincioşii vor fi căpătat convingerea că făgăduiala nu era decât o capcană, peste jumătate din ei vor părăsi noua Biserică Uniată. Acest refuz de a abjura ortodoxismul – „credinţa cea adevărată" – explică, de asemenea, numărul mic de căsătorii mixte între români şi austrieci; iar faptul de a fi fost ortodox a fost atuul major – cel putin la început – al „Rusiei Pravoslavnice", Rusia „credinţei celei drepte"56.

  O întâmplare povestită de Radu Rosetti redă foarte bine drama pe care o putea reprezenta pentru român actul de lepădare de credinţa neamului.

  În 1 823, fostul mare vornic al Moldovei Pătrascu Crivea se afla în pribegie, cu toată familia, la Cernăuţi. Fugise din Iaşi în 1821, din pricina evenimentelor legate de Eteric şi a sângeroasei represiuni otomane care a urmat; nu se mai întorsese nici când a început să domnească primul domn „pământean", Ion Sandu Sturdza, pe care-1 ura şi care – spunea el – era mânuit de „cărbunari" (carbonari). Asemenea celor mai multi din cei de seama lui, îşi luase cu el în exil toată casa, în primul rând guvernanta franţuzoaica a celor cinci fiice pe care le avusese dintr-o primă căsătorie. Era o femeie de o mare distincţie, văduva unui viconte de Bois-Crecy, ghilotinat în timpul Revoluţiei franceze; le crescuse pe cele cinci fete ca pe propriii ei copii, şi se legase mult de cea mai mică, frumoasa şi