În societatea aceea pestriţă din Cernăuţi, se stabiliseră relaţii sociale între boierimea moldovenească, locală sau imigrată, pe de o parte, şi administraţia austriacă, pe de alta. Se mai afla acolo şi o garnizoană, foarte importantă. Se naşte o mare dragoste, împărtăşită, între Zenaida şi un tânăr locotenent austriac, Karl, baron de Frey-steg. Doamna de Bois-Crecy, numită, cu afecţiune, „Bonne Amie", dându-şi seama de piedicile pe care avea să le întâmpine un plan de căsătorie, încearcă să-i facă pe tineri să renunţe. De altfel, părinţii băiatului se împotrivesc din răsputeri: fiul lor să se însoare cu fata aceea dintr-o tară barbară si, pe deasupra, schismatică? Degeaba spune Karl von Freysteg că fata se trage dintr-o excelentă familie din tara ei, că a primit o educaţie cum nu se poate mai aleasă, nimic nu-i poate convinge. Văzând deznădejdea târiărului, un călugăr bătrân, neam cu el, după ce se sfătuieşte cu episcopul de Graz, îi spune că ar fi o cale: fata sa se lepede de credinţa ei şi să treacă la catolicism; arunci, totul va fi cu putinţă. Si, pe deasupra, un suflet va fi scăpat de chinurile iadului care îl aşteaptă pe orice schismatic! Atunci, este rândul vornicului Crivea să fie cuprins de o sfântă mânie aflând de neobrăzata pretenţie a acestor străini! Fata lui dragă, mândria neamului său, să-şi lepede pentru un biet ofiţeraş credinţa părintească, singura credinţă adevărată! Strămoşii s-ar învârti în mormânt! Karl, încredinţat că tatăl fetei nu avea să se învoiască vreodată, cere, cu inima zdrobită, să fie mutat la Lemberg. Zenaida este deznădăjduită. Se topeşte de dor. Medicul familiei îi spune tatălui să bage de seamă: dacă o va tine întruna pe a lui, pentru fată nu mai este scăpare, ori nebunia, ori moartea. Tatăl, descumpănit, cere sprijin de la o fată bisericească, episcopul de Rădăuţi, Dosoftei Herescu, mai ales că îi este şi prieten. Un curier călare aleargă de la Cernăuţi la Rădăuţi şi se întoarce, peste o zi şi-o noapte, cu răspunsul episcopului: „Cinstit al meu fiu duhovnicesc, biv vel vornic Pătrascu Crivea, arhierească binecuvântare.

  La întrebarea ce-mi pui prin scrisoarea dumitale răspund: ca episcop nu-mi este iertat să încuviinţez trecerea la altă lege a unei fiinti crescută în sfânta noastră credinţa; prin urmare nu încuviinţez trecerea fiicei dumitale la legea papistaşa. Dacă însă asi fi eu tată şi mi s-ar da alegerea între moartea sau înnebunirea copilei mele şi lepădarea ei de credinţa noastră, asi ruga pe Dumnezeu să mă lumineze şi asi lua hotărârea cătră care m-ar îndemna inima mea în urma facerii acelei rugăciuni. Dumnezeu să te lumineze.

  Al dumitale părinte în Hristos şi prieten adevărat.

  tDosofteiu, episcop al Rădăutilor."

  Vorbele acestea înţelepte au adus un pic de linişte în inima vornicului Crivea. Nu, nu avea să fie osândit dacă, de dragul fetei, avea să-i facă pe plac. Nefiind însă în stare să sufere ocara şi umilinţă acestei lepădări de lege, a spus că el se duce cu nişte treburi la Odessa; căsătoria fetei avea să se facă în lipsa lui. Zenaida fusese lăsată în grija doamnei de Bois-Crecy. Un preot polonez, care vorbea bine franţuzeşte, avea datoria s-o înveţe religia „papistaşa", într-o instituţie de fete catolice. Acolo, avea să se întâmple ceva neaşteptat: bătrâna mamă a intendentului lui Crivea, o grecoaică din Constanti-nopol, care trăise demult în familie, unde i se spunea mama Anghe-lina, se strecoară într-o zi la Zenaida si, un ceas întreg, o dojeneşte atât de aspru pentru crima de nespus pe care o săvârşea, arătându-i totodată ce pedepse o aşteaptă pe lumea cealaltă, încât „Bonne Amie", când se întoarce acasă, o găseşte pe Zenaida într-o stare de adâncă disperare, îi vor trebui câteva zile ca s-o liniştească, spunându-i că ceea ce i se cere să facă nu este cine ştie ce mare lucru.

  Soseşte ziua mult temută. Zenaida se află în catedrală, în genunchi; în jurul ei, sunt numai catolici veniţi să asiste la ceremonie, la eveniment. Răspunde la întrebările rituale fără să se gândească ce spune. Clipa cea mare se apropie: va fi silită să rostească formula sacramentală prin care se leapădă de vechea ei credinţa, credinţa părintelui şi a întregului ei neam. în piept, inima îi bate să se rupă întoarce capul nădăjduind sa găsească sprijin în privirea logodnicului, a omului pentru care se învoise la această mare jertfa, însă după un stâlp, zăreşte o umbră, şi privirea i se încrucişează cu o altă privire, cea a mamei Anghelina: ochi de jăratec, nimicitori.

  Atunci, Zenaida scoate un ţipăt ascuţit şi fuge din biserică. „Nu pot! Nu pot!" spunea ea întruna, printre sughiţuri. Când logodnicul şi „Bonne Amie" o vor lua cu binişorul, căutând s-o liniştească, fata va izbucni într-un râs înspăimântător, smintit.

  — A trăit multi ani după aceea, la mânăstirea Agapia, cu mintea întunecată. Era blândă; privea, pierdută, în depărtare, acolo, de unde, într-o zi, avea să vină s-o ia frumosul ofiţer austriac, iubitul ei57.

  Dacă trecerea la catolicism putea să provoace asemenea drame de conştiinţă, ne închipuim cât de greu putea fi acceptată convertirea – voită sau nevoită – Ia islamism.

  Realitatea este că, dintre toate popoarele creştine supuse stăpânirii otomane, românii sunt singurii care, în întregime, nu s-au lăsat isla-mizati. Este drept că, de când fuseseră siliţi să se închine sultanului otoman, voievozii tarilor române primiseră făgăduiala că religia mahomedană nu va fi practicată în tară, unde nici o moschee nu avea să fie deschisă. Iar turcii s-au ţinut de cuvânt, chiar şi în momentele cele mai cumplite ale dominaţiei lor, când nici o rezistentă armată n-ar mai fi fost cu putinţă. Să-şi fi dat oare seama că românii sunt „impermeabili" la islamizare? în Balcani, existaseră şi alte popoare războinice: bulgarii, sârbii, albanezii. Când plăpândele lor state fuseseră nimicite, zidul creştinismului fusese şi el zdruncinat: părti întregi din el se dărâmaseră: jumătate din ţinutul bosniac, aproape două treimi din Albania, o parte din Rodopii bulgăreşti trecuseră la islamism. şi câţi alţii, fără să-şi renege