credinţa, nu vor deveni slujitori ai noului suzeran! Doar la câţiva ani după Kossovo, la Ancira (Ankara), ultimul grup combatant de oameni credincioşi sultanului Baia-zid, înfrânt de Timur Lenk, va fi format de un batalion de sârbi. Ce să mai zicem de conversiunile individuale, cu miile, mai ales printre greci, şi care s-au văzut până în plin secol al XVII-lea? O mulţime de ingineri, de arhitecţi, de miniştri, de amirali, de mari militari ai imperiului otoman, care sunt de fapt renegaţi greci, bulgari, r sârbi, albanezi sau italieni. Marele vizir Ibrahim, de la începutul secolului al XVIII-lea, este un renegat ungur. Renegaţii din ţările române? Pot fi număraţi pe degete, mai toţi fiind pretendenţi la tron, nişte rătăciţi, în afară de un beglerbey şi de unul sau doi pasi din neamul Basarabilor, nu se va găsi nici un român în galeria de înalţi slujbaşi ai imperiului otoman. Putem spune, în jargonul nostru contemporan, că, vreme de patru secole de stăpânire otomană, românul a îndurat multe, dar n-a „colaborat". Este o trăsătură de caracter la care se cuvine să medităm.

  În lumina aceasta, tragedia lui Constantin Brâncoveanu, din 1714, _, capătă valoare de simbol. Domnise douăzeci şi cinci de ani în Tara * Românească, până când învinuirea că s-ar fi dat de partea imperialilor 1-a pierdut în ochii sultanului. Pentru a rămâne atât de mult timp pe tron, în vremurile acelea, îi va fi trebuit multă dibăcie, se va fi învoit la multe compromisuri. La judecata lui Dumnezeu însă multe îi vor fi iertate; căci, în fata morţii, nici o ameninţare, nici o făgă-duială, nici o caznă nu 1-au făcut să-şi lepede credinţa. La 15 august 1714, ziua Adormirii Maicii Domnului, de fată fiind sultanul şi o mulţime de viziri, pasi şi ambasadori, va vedea, înainte de a muri, căzând rând pe rând capetele celor trei fii mai mari, după cei al sfetnicului său lanache Văcărescu. Când a venit rândul mezinului, Matei, un copil de doisprezece ani, care este şi el în fata cumplitei dileme: să îmbrăţişeze religia profetului sau să moară, istoria spune că băiatul ar fi cerut îndurare, rugându-1 pe sultan să nu-i ia viaţa, că se va face musulman! Arunci, părintele îl dojeneşte: mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă! Copilul îşi revine, spune că va muri creştin şi capul lui tânăr se rostogoleşte în ţărână.

  Martiriul lui Brâncoveanu va dăinui în amintirea poporului – criteriu suprem —, iar bardul popular va cânta pentru veacuri: Brâncoveanu Constantin/boier vechi şi domn creştin.58

  Si încă ceva de netăgăduit: în acele vremuri tulburi, vremuri de război si, prin unele locuri, de o înspăimântătoare mizerie, în mijlocul sărăciei spirituale caracteristice epocii, Biserica, în pofida păcatelor şi a cusururilor ei, rămâne, ca în Evul Mediu occidental, singurul refugiu al culturii. La tară, şi adesea şi la oraş, popa este cel care joacă rolul de învăţător pentru câţiva copii de ţărani, luaţi la întâmplare, sau fiindcă aşa fusese voinţa boierului. Cele mai frumoase opere de artă religioasă sunt adunate în biserici şi în mânăstiri. Acestea din urmă deţin cea mai mare parte a bibliotecilor, unde sunt păstrate manuscrise şi cărţi de mare preţ; aflăm cu mirare că, în catalogul unei mânăstiri din Iaşi, se află, pe lângă lucrări religioase, un fond deloc neglijabil de lucrări ştiinţifice (matematică, fizica, geografie) şi de numeroşi autori greci şi latini, ca Homer, Eschil, Euripide, Aris-tofan, Demostene, Vergiliu, Ovidiu, Cicero, în Muntenia, la mânăs-tirea Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, găsim, în afară de cărţi bisericeşti şi de clasicii Antichităţii, Pandectele lui lustinian şi seria aproape completă a cronicarilor bizantini.

  Tot în mânăstiri funcţionează cele mai multe tiparniţe, chiar până în secolul al XlX-lea (abia în 1817 este instalată la Bucureşti prima tiparniţă particulară), şi există dovezi că, spre deosebire de ceea ce s-a crezut, sub fanarioţi, peste 80% din lucrările care ies din tipografii sunt scrise în limba română. Literatura religioasă ocupă, desigur, primul loc, însă literatura laică pătrunde tot mai mult, inclusiv traduceri din autori occidentali.

  Unii episcopi sau stareţi de mânăstiri sunt ei înşişi distinşi oameni de cultură, cum a fost, de pildă, losif, episcop de Argeş din 1793 până în 1820, autor, traducătorul unui mare număr de opere religioase, pe care le-a şi tipărit. Urmaşul său, Ilarion, a fost tot un om de seamă, cu o cultură generală foarte temeinică; a jucat un rol de primă mână în timpul revoluţiei din 1821, fiind dintre oamenii apropiaţi lui Tudor Vladimirescu. Dosoftei Filitti, mitropolit al Tării Româneşti din 1793 până în 1810, desi s-a născut în Epir ca fiu al unui fost preot militar al Ecaterinei II, este un adevărat patriot român, care avea să părăsească scaunul de mitropolit la presiunile Rusiei. A făcut mult pentru dezvoltarea învăţământului religios şi a culturii în general şi a lăsat o moştenire mare, menită să asigure burse unor studenţi săraci.

  Unele mânăstiri sunt adevărate mici cetăţi autonome, care trăiesc din veniturile de pe moşiile proprii, după formula economiei închise: au tot ce le trebuie: turme, ogrăzi cu păsări, hambare cu grăunte, mori, eleştee şi toţi meşteşugarii necesari modului de viaţă patriarhal, în vremuri grele, sate întregi din împrejurimi, oameni şi animale laolaltă, se adăpostesc după zidurile de apărare, în timp de pace, acolo se află şcoala, spitalul; adesea, mânăstirile slujesc de azil pentru bătrâni sau pentru nebuni, si, uneori, chiar drept închisoare. Au întotdeauna odăi de oaspeţi pentru călători. Unele tin adevărate hanuri. De Giers, în timpul călătoriei de la Iaşi la Bucureşti, împreună cu Kotzebue, consulul său, în decembrie 1841, pe o vreme cumplită, se miră de ceea ce găseşte la Buzău, oraş „vestit pentru minunata clădire a episcopiei. De obicei, călătorii poposesc aici, unde găsesc multă ospitalitate, ba chiar lux şi belşug. Clădirea a fost înălţată de către episcopie anume în acest scop, din porunca stăpî-nirii, şi este întreţinută din fondurile Bisericii, care, în Principate, sunt foarte mari".

  În sfârşit, în Biserică şi pentru Biserică se construieşte şi se pictează necontenit. Este drept