că stilul devine, pe vreme ce trece, tot mai searbăd: încetul cu încetul'arta bizantină moare, iar prima influentă a artei baroce sau a celei neoclasice occidentale asupra arhitecturii şi a picturii este nefericită.

  Însă, la adăpostul bisericilor sau în chiliile mânăstirilor, călugări şi pictori laici necunoscuţi duc mai departe vechea tradiţie a picturii bisericeşti.

  Cu umilinţă şi patimă, cu pensula lui neîndemânatică, pe scândură sau pe tencuiala proaspătă de pe pereţii afumaţi ai bisericilor, pictorul de icoane povestea, după canoane, istoria sfântă. Bucuria lumina rareori chipul sfinţilor, căci viaţa este suferinţa. Imaginea nu se dorea frumoasă: nu voia să fie decât învăţătura pioasă, rugăciune mută, mărturie limpede a Adevărului. Dar, câteodată, din mila Cerului, icoana era dăruită, pe deasupra, şi cu frumuseţe.

  CAPITOLUL AL CINCILEA.

  Oraşul.

  Bucureştii: palate, dughene şi cocioabe. Pieţe şi hanuri.

  Petreceri.

  Iaşii şi oraşele din Moldova.

  Poporul de rând, meseriaşii şi negustorii: apariţia burgheziei. Străini şi alogeni – armeni, evrei, aromâni.

  Consulii: trufia protejaţilor lor.

  Breslele – inclusiv cea a cerşetorilor; primele manufacturi, primele agitaţii sociale.

  Administraţia municipală şi păstrarea ordinii.

  Amestecul puterilor publice în viaţa privată – ajungând să declare neîntemeiate plmgerile mamelor cu copii din flori.

  Sănătatea şi lucrările edilitare; epidemiile; medici şi vraci.

  Educaţia: popi români, didascaloi greci şi preceptori francezi.

  Academiile domneşti de la Bucureşti şi Iaşi.

  La începutul secolului al XlX-lea, pe toată aria locuită de românii nord-danubieni, nu există oraşe autohtone de tip occidental, oraşe de tradiţie mediteraneană antică sau care să se tragă din burgul medieval, închis într-o centură întărită, casele fiind construite pe verticală, cu ziduri despărţitoare, cu străzi înguste, mai mult sau mai putin drepte, cu caldarâm de piatră. Singurele oraşe de acest tip sunt cele ale coloniilor germane implantate în Transilvania, în Evul Mediu, de regii Ungariei, şi care au dat Transilvaniei numele ei german: Siebenbiirgen, cele Şapte Cetăţi.

  Cetăţile antice fuseseră distruse sau părăsite în perioada năvălirilor barbare: numai aşezări rurale de tip străvechi vor fi supravieţuit poate; aglomeraţiile care se formează, începând din Evul Mediu, în jurul încrucişărilor de căi comerciale sau al punctelor fortificate, vor fi mai întâi nişte târguri mari, sate întinse cu casele rare, risipite prin grădini – chiar şi când vor atinge dimensiunile unui oraş, chiar ale unui oraş mare pentru vremea aceea, aşa cum erau Bucureştii, capitala Munteniei. Etimologia se potriveşte cu istoria: sat este de origine latină (fossatum, rom. med.fsat); târg este de origine slavă (trugii); oraş, de origine maghiară (văros).

  Bucureşti. Să încercăm să ne închipuim această capitală cu înfăţişare pe jumătate asiatică, aşa cum trebuie să fi apărut ea călătorilor occidentali, la începutul secolului. Impresiile sunt atât de diverse, în-cât uneori ne întrebăm dacă este vorba de acelaşi oraş: aceste impresii se schimbă după anotimp sau după caracterul şi dispoziţia călătorului; se schimbă mai ales după cum acesta soseşte direct „din Europa" sau vine din Turcia sau din sudul Rusiei.

  'OC1Otau la:erse-litro-ilaua mân-lă de;e de fure iti şi relor lului arul.

  iaşii i cu izut tare rst-:ă o?ăi, ca de să nii itât /e-is-or, ea în ti, ia în această privinţă, Charles de Peyssonnel este un caz tipic: ne împărtăşeşte impresiile sale despre Bucureşti (în al său Trăite sur le commerce de la Mer Noire, apărut în 1787), după ce a făcut înconjurul Mării Negre, lac turcesc, la care ruşii nu au deschidere decât de vreo zece ani: „Bucureşti este capitala Valahiei şi reşedinţa Voievodului. Este un oraş mare şi frumos, foarte populat; sunt peste o sută douăzeci de mii de locuitori; există clădiri publice foarte frumoase şi mai ales nişte hanuri minunate, un fel de hoteluri, ţinute de negustori din cei mai bogaţi, la care se găsesc tot felul de mărfuri din toate ţările lumii unde se face negoţ".

  Sosind din Turcia, pe la Călăraşi, pe Dunăre, în ianuarie 1813, contele de Lagarde este şi el plăcut surprins: „Capitala Valahiei – îi scrie el prietenului său Griffith – mi se pare cu mult deasupra a ceea ce crezusem eu."

  Descoperind Bucureştii, în mai 1815, Recordon face o descriere idilică: „De mai bine de un ceas, zăream, acolo unde se sfârşea câmpia, câteva clopotniţe mici şi clădiri risipite, ca să zic asa, într-o pădure ce-mi părea că se află pe un loc destul de întins: aflând că este oraşul Bucureşti, mi-am făcut o anumită părere despre el, părere ce, după câteva zile, avea să se schimbe cu totul; căci, după ce am ajuns pe un dâmb şi am ocolit un deal ce-mi astupase privirea mai înainte, am descoperit un tablou mult mai încântător decât mi-aş fi putut închipui. Un oraş imens, presărat cu pomi în floare, mi s-a înfăţişat ochilor; clădirile, mulţimea clopotniţelor şi mai ales biserica Mitropoliei, care alcătuia una din principalele perspective ale tabloului, mai că m-au făcut să cred că am în fată o feerie. Mirarea nu mi-a fost mai mică atunci când am ajuns în oraş: străzile erau pardosite cu bârne groase, legate zdravăn între ele aşa cum sunt cele de la podeaua unui hambar, şi umbrite de numeroşi salcâmi ce înmiresmau aerul cu florile lor; echipajele luxoase care le străbăteau, împreună cu diversitatea portului pe care am găsit-o aici, totul m-a uluit, căci era cu totul altceva decât celelalte oraşe din Turcia, care mi s-au părut atât de pustii şi atât de triste. Oraşul acesta minunat se află pe Dâmboviţa, într-o vale de câteva leghe de jur împrejur, şi care, pe alocuri, este destul de mlăştinoasă.

  La Treizeci de ani mai târziu, Stanislas Bellanger este şi mai ditiram- 'ersebic. După ce a vizitat biserica Mitropoliei, descoperă oraşul din vârjjtr ful dealului pe care se află aceasta: ilaua „Ajunşi acolo, am scos toţi deodată un strigăt de mirare şi adi mm_ miratie. Dominam Bucureştii de la o înălţime de peste sase sute de ă de picioare!

  Vremea era cum nu se poate mai senină, nici urmă de nor nu se fure vedea pe cer; nici o adiere de