vânt nu se simţea în aer. Am ridicat jtj sj capul: câţiva vulturi negri zburau majestuos deasupra noastră. Cu ajutorul unui ochean [.], am cuprins cu privirea valea aceea întinsă, pe fundul căreia oraşul s-a risipit după bunul plac al fiecăruia. [.] -elor

  În sfârşit, în mijlocul acestui cadru vrednic de titani, Bucureştii se u]uj întind, în toate părţile, cât vezi cu ochii, înecat, scufundat într-o imenirut.

  să savană de grădini!

  Era la ceasul când soarele alunecă, în toată strălucirea lui, către asfinţit, revărsând valuri de aur şi de argint peste turlele sclipitoare ale celor trei sute şaizeci şi cinci de clopotniţe de la cele nouăzeci -11 şi patru de biserici din oraş. Ai fi crezut că este o mare de rubine! ' cu

  Niciodată, dar niciodată nu mai văzusem ceva mai măreţ! Ni s-a părut că Bucureştii sunt unul din acele oraşe fantastice cum numai dalta poetică a lui Martynn poate să o făurească.

  La acest ceas al zilei, lumea se îmbulzeşte pe străzi, trăsurile trec în sus şi în jos, boierii îşi arată luxul. Oamenii par ca nişte pitici, ' ' trăsurile ca nişte cărucioare de copii, iar oraşul, luat cu totul, o în- câlceală de nedescris, tăiată în două părti de o panglică de argint, ~

  Dâmboviţa!"

  Tot de pe dealul Mitropoliei, de Giers, în 1841, găseşte că oraşul ltjt este foarte pitoresc şi că îi aduce aminte de Moscova.,e_

  Aceeaşi impresie o fac Bucureştii, în 1844, asupra consulului is_

  Prusiei, Neigebaur: Jr „Privit de pe dealurile de la miazăzi, oraşul are o înfăţişare măe^ reată; din mulţimea de clădiri, se înaltă un mare număr de biserici în şi de capele acoperite cel mai adesea cu tablă albă strălucitoare, totul fiind înconjurat de grădini întinse". Dar tot el adaugă: „Cu toate acestea, Bucureştii arată ca un oraş oriental, cu străzi înguste şi în-;i5 tortocheate, cu cocioabe alături de palate şi curţi mari, printre care eşti în primejdie fie să te înăbuşi cu praf, fie să te afunzi în noroi"59.

  Într-adevăr, călătorii, de cele mai multe ori, când pătrund în oraş, sunt dezamăgiţi. Wilkinson recunoaşte că „de la o anumită distantă, şi de pe o înălţime, oraşul Bucureşti se înfăţişează într-un fel ce place privirii; amestecul de case şi de arbori îi dă o frumuseţe putin obişnuită, dar – adaugă el – oraşul seamănă cu un foarte frumos decor de teatru, care încântă ochiul atunci când este văzut de departe, însă, văzut de aproape, nu mai arată decât ca o mâzgăleală grosolană".

  Raoul Perrin, în anii 1830, este şi mai sever: „Oraşul în general este departe de a fi frumos, străzile, 1500 la număr, sunt lungi, destul de late, însă prost pavate, sau chiar nepavate. Cele oarecum mai îngrijite sunt podite cu bârne puse de-a curmezişul, ca să formeze un soi de pod, pe sub care se scurg murdăriile din oraş, ceea ce, vara, de n-ar fi aerul proaspăt, ar putea prilejui boli statornice şi primejdioase. Casele nu au decât unul sau două caturi, din pricina cutremurelor de pământ, care sunt destul de dese ca să ducă la accidente grave dacă edificiile ar fi mai înalte. Arhitectura, sau mai curând zidăria acestor case este grosolană şi neîngrijită.

  Bucureştii sunt atât de mari datorită grădinilor întinse şi terenurilor necultivate aflate înăuntrul oraşului, şi care înconjoară clădirile izo-lându-le totodată. Cea mai însemnată parte a oraşului este cuprinsă între şapte mahalale, unde străzile sunt mărginite de garduri vii sau de împrejmuiri din scânduri prost potrivite, în dosul cărora se zăresc nişte căsuţe mici, unde trăiesc o mulţime de suflete. Bucureştii au o întindere pe care ar putea lesne trăi 500 000 de locuitori, dar pe care nu trăiesc decât 130 000. [.] Pe scurt, oraşul nu se înfăţişează privirii decât ca o aglomeraţie neregulată de case fără stil, fără gust, murdare, cu străzi strâmbe, triste, pustii şi pe care, iama, nu este decât noroi negru şi gros, iar vara, un praf alb şi încins." „Ceea ce deosebeşte Bucureştii şi Iaşii – scrie la rândul său Saint-Marc Girardin tot cam pe atunci —, ceea ce face ca aceste oraşe să nu semene cu oraşele noastre europene pe care caută să le imite, ceea ce-1 izbeşte pe străin de la prima privire este neobişnuită deosebire dintre clădiri, închipuiţi-vă câteva din cătunele noastre cele mai sărace si, printre aceste cătune, palate elegante şi nici un fel de construcţie care să facă trecerea dintre palat şi casele acoperite cu stuf; arată când ca un sat, când ca o capitală; iată cum se înfăţişează

  Iaşii şi Bucureştii. Dughenele cele mai dărăpănate se proptesc de casele cele mai frumoase: ieşi dintr-o casă ce aminteşte palatele din Paris şi din Viena, ca să dai peste o cocioabă din lemn, să mergi pe străzi podite ca vai de capul lor cu bârne, iar noroiul sau praful îţi ajung până deasupra gleznei.

  Când spun că praful sau noroiul ajung până deasupra gleznei, mă gândesc la cei ce merg pe jos. La Bucureşti şi la Iaşi, nu se merge pe jos, se merge numai cu trăsura, picioarele fiind un lux: trăsurile, dimpotrivă, fac parte din ceea ce este necesar. Fără glumă: trăsura este singurul mijloc de a ieşi din îngrozitoarele grămezi de noroi, iarna, şi din praful adunat vara; pe deasupra, trăsura e semn că eşti un om de treabă".

  Să fim drepţi: mai era şi un alt motiv pentru înmulţirea trăsurilor şi a vehiculelor de tot felul: întinderea nemăsurată a oraşului, în afară de câteva străzi din centru, rareori casele erau apropiate si, în general, nu aveau etaj: apoi, palatele sau căsuţele erau mai totdeauna înconjurate de grădini mai mari sau mai mici. Construcţiile erau de tot felul. „Palatele", în stilul acelor „hotels particuliers" din Occident, care se înmulţesc începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, dau adesea spre străzile principale ale oraşului. Vechile case boiereşti, precum cele descrise de Ion Ghica, sunt uneori retrase în fundul unei grădini, în centru, începe construirea „caselor de raport",