cu etaje şi ziduri despărţitoare comune, însă înspre mahala, şi uneori chiar în inima oraşului, predomină casa mică în stil ţărănesc, făcută din cărămidă sau din vălătuci, acoperită cel mai adesea cu sită şi întotdeauna spoită cu var, cel putin o dată pe an, la Pasti.

  Înăuntru, mobila în stil european a pătruns, la bogătaşi, o dată cu veacul, însă, cu excepţia salonului, ea va coabita multă vreme cu mobila turcească, măsuţe joase din lemn sculptat, de culori închise, diva-nuri acoperite cu covoare uşoare, o mulţime de covoare pe jos şi pe pereţi. Casele cele mici se aseamănă destul de bine cu cele ale ţăranilor înstăriţi, pe care le vom întâlni mai încolo, iar mobila, chiar dacă este ceva mai scumpă decât cea din casele de la tară, tot ţărăneasca rămâne, câteodată chiar rudimentară; singurul lux erau scoarţele de pe pereţi. Bucătăria este aproape totdeauna afară, în sfârşit, acolo unde este o grădină, sunt şi câteva păsări si, câteodată, un purcel.

  Pe străzile negustoreşti, varietatea este şi mai mare. Raoul Perrin ne-a lăsat o descriere unde, căutând pitorescul cu orice preţ, poate că mai pune un pic şi de la el:

  :ocio-lau la:erse-litro-rtaua imân-lă de se de fure iti şi relor lului ărut.

  iaşii i cu izut mre îrst-;ă o?ăi,. ca de să inii itât

  /e-is-or, ea în ti, ia „Mulţimea pestriţă care, la anumite ore şi în anumite zile, circulă pe străzile noroioase ale Bucureştilor se înfăţişează, la prima vedere, ca un mozaic uman, uneori interesant, alteori dezgustător din pricina sărăciei şi a murdăriei. Sunt de toate neamurile: valahi, moldoveni, turci, rumelieni, bulgari, sârbi, bosniaci, greci, armeni, ruşi, oameni veniţi din Crimeea, Basarabia, Transilvania, unguri, italieni, nemţi si, mai ales, evrei, rasa aceasta întâlnită pretutindeni şi care, în Orient, se cunoaşte după dezordinea şi murdăria ei cum nu se poate mai neruşinate şi mai revoltătoare. [.] în nepăsarea şi sărăcia lui, muncitorul valah ia un turban de la turc, un calpac de la grec, o opincă de la armean, un brâu de la bulgar sau de la cel venit din Crimeea, un pantalon de la albanez, încât amestecul acesta ciudat este, pentru un european, un spectacol mult mai atrăgător decât bietele noastre carnavaluri."

  Caracterul acesta cosmopolit al populaţiei bucureştene data din secolul precedent. Principal loc de încrucişare a căilor comerciale dintre Turcia şi Europa centrală, centru al unei administraţii pletorice, Bucureştii păreau, într-o tară de bună seamă rodnică, dar parţial părăsită, ca un cap enorm pe un trup plăpând. O sută de mii de locuitori (după socotelile cele mai corecte) era, pe vremea aceea şi pentru o provincie de aproape un milion de locuitori, un oraş mare. (Să ne gândim că Budapesta, care, la sfârşitul secolului, avea să devină unul din cele mai mari oraşe din Europa, nu număra, în 1825, decât vreo douăzeci de mii de locuitori la Buda şi vreo treizeci şi cinci de mii la Pesta, cu garnizoana austriacă de 12 000 de oameni cu tot.)

  Pe lângă faptul că era un loc de popas pe drumul comercial (si de schimb monetar) între Turcia şi Europa centrală şi un nod important de negoţ local – îndeosebi de lux —, Bucureştii prezentau şi atracţia unui centru plin de viaţă, loc de destindere şi de plăceri, deose-bindu-se astfel de mohoreala celorlalte oraşe din imperiul otoman – inclusiv de cea din capitală. De fapt, pentru popoarele balcanice de sub stăpânirea turcească, ţinutul românesc era locul unde fug câinii cu covrigi în coadă.

  La Bucureşti exista, ca să aibă unde trage negustorii străini ce soseau cu încărcătura lor, o mulţime de hanuri, un soi de hoteluri pe care abatele Boskovic ni le-a descris când ne-a povestit călătoria lui de la Constantinopol la Iaşi. Multă vreme, hanurile acestea, adevărate caravanseraiuri, se aflaseră în curţile mânăstirilor sau împrejurul acestora, nu numai pe drumurile cele mari, dar şi în oraş. în Bucureşti, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cele mai importante, trei la număr, erau chiar în centrul oraşului, aproape de „Curtea Veche" şi de „Podul Mogosoaiei". Erau hanurile mânăstirilor Sfântu Gheor-ghe, a lui Constantin Vodă şi a lui Şerban Vodă. Acesta din urmă, cu deosebire, ridicat pe vremea lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), îi uluia pe străini prin mărimea lui. în jurul unei biserici, se vedea un ansamblu dreptunghiular din care, de afară, nu se vedea decât un zid înalt, cu creneluri, cu un turn de pândă deasupra porţii de la intrare – poartă din lemn de stejar, cu drugi de fier —, închisă cu grijă de cum se întuneca, în curte, de jur împrejurul clădirii, erau galerii boltite, iar sub bolti se deschiseseră, cu timpul, prăvălii în care negustorii ce treceau pe acolo îşi înşirau marfa. Căruţele erau puse în curte; într-o aripă a clădirii, se aflau grajdurile. Pivniţe mari boltite slujeau ca depozite, în vreme ce, la etaj, împodobit de obicei cu un pridvor cu stâlpi şi la care se ajungea pe una sau două scări exterioare, erau camerele pentru oaspeţi. Del Chiaro, secretarul florentin al lui Constantin Brâncoveanu, ne spune că aceste clădiri erau inspirate de arhitectura marilor mânăstiri italieneşti, al căror stil se răspândise pretutindeni unde se implantaseră reprezentantele comerciale genoveze sau veneţiene, pe malurile Mediteranei de răsărit şi ale Mării Negre.

  Cu timpul, înfăţişarea de fortăreaţă a acestor hanuri s-a mai şters. Ca să câştige mai bine, călugării au spart pereţii exteriori, în aşa fel încât unele prăvălii să aibă o faţadă către stradă. Apoi, boierii de rangul întâi, care stăpâneau cea mai mare parte a terenurilor din oraş, înlesniseră deschiderea, pe proprietăţile lor, a unor hanuri ţinute de hangii. Aflăm astfel că, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XlX-lea, cel mai cunoscut din aceste hanuri se afla pe un teren cedat de familia Grădisteanu, între spatele „Curţii Vechi" şi malurile Dâmboviţei, şi că era ţinut de un hangiu căruia bucu-restenii îi dăduseră o poreclă ciudată: Urlă-n sus. A fost detronat de celebrul han al lui Manuc, construit în 1808 de un negustor armean bogat, Manuc, a