ÎOC10- mu la -erse-litro-ilaua imân-lă de îe de fure iţişi relor lului ărut.

  iaşii i cu îzut lare îrst-;ă o săi,. ca de să itât /e-is-or, ea în ti, ia în apropiere de aceste hanuri mari erau trei pieţe, care, în cele din urmă, au alcătuit un fel de imens bazar – cel mai vechi dintre ele, atestat din veacul al XVI-lea, purta de altfel numele de „pazar". Erau alcătuite dintr-o sumedenie de dughene mititele, cel mai adesea făcute din vălătuci, câteodată chiar numai nişte magherniţe de lemn, în care micii negustori sau meseriaşi îşi îngrămădeau cum puteau marfa, în timp ce, în spaţiul îngust lăsat în stradă ca să treacă lumea, ei încercau, strigând din răsputeri şi dând din mâini, să atragă muşteriii, în partea cea mai bine rânduită din acest târg permanent, uliţele, în care negustorii erau adunaţi după meserii, erau acoperite cu ramuri de brad, de unde numele de „târg învelit" pe care-1 purta cartierul. Câteva străzi din Bucureştii de astăzi păstrează amintirea acestui trecut negustoresc (Lipscani, Gabroveni, Blănari, Şepcari etc.).

  Lipscanii erau acei mari negustori care se duceau de două ori pe an la târgul de la Leipzig – Lipsea, în româneşte —, unde se punea la cale cea mai mare parte a comerţului de import şi de export al tării, în afară de cel care lua calea maritimă prin portul Galaţi; importanta comerţului făcut de lipscani era atât de mare, nu numai pentru ţările române, dar chiar şi pentru târgul de la Leipzig, încât, în 1737, s-a zvonit că s-ar putea să nu se tină târgul fiindcă ciuma bân-tuia la Bucureşti şi împiedica plecarea negustorilor valahi şi greci.

  Înfăţişarea generală a acestor pieţe de la Bucureşti trebuie să fi fost destul de apropiată de cea a aşa-numitelor suk din lumea arabă mediteraneană. Este de prisos să mai spunem că, având în vedere natura materialelor de construcţie şi înghesuiala clădirilor, când izbucnea un incendiu focul se întindea cu o rapiditate groaznică. Toate măsurile recomandate periodic de cârmuire vor rămâne literă moartă, până ce cumplitul incendiu din 1847, care a mistuit o întreagă parte a oraşului, a adus soluţia definitivă.

  În afara oraşului, pe nişte maidane mari, erau încă două iarmaroace de vite, de unde capitala se aproviziona, de două ori pe săptă-mână, nu numai cu carne, ci cu tot felul de produse de la tară. Cel mai important din ele se numea Târgul Moşilor, deoarece acolo se ţinea cel mai mare târg din tot anul, târg ce începea, prin tradiţie, de Ziua Morţilor (Moşii).

  La Bucureşti, forfota oraşului nu se oprea la marginea târgurilor şi nici la ora când acestea se închideau pentru noapte. „Alături de cafenelele europene – ne spune Recordon —, destul de numeroase la Bucureşti, se mai găsesc şi câteva turceşti." De fapt, numărul;ocio- „cafenelelor" turceşti, al cârciumilor şi al pivniţelor unde se vindeau au la băuturi era necrezut de mare. Femeile uşoare mişunau în aceste câr-:erseciumi şi prin preajma lor. Bucureştenii le porecliseră podărese, de litrola cuvântul pod, care, aşa cum am arătat, desemna străzile pardosite ilaua cu bârne groase. Un călător britanic, reverendul Robert Walsh, care mântrece prin Bucureşti în 1825, scrie indignat: „Oraşul este plin de câră de ciumi si, ca să ademenească muşteriii, fiecare tine un număr oare-;e de care de femei, gata oricând să joace şi să cânte la cel dintâi semn al fure clienţilor. Boierii pleacă de acasă ca să vină aici, şi-şi petrec serile iti şi cu cele mai neruşinate femei ce-şi pot face tagma de ocară." „Numărul acestor femei – afirmă compatriotul său Wilkinson – este atât de mare la Bucureşti, încât ultimul aga, adică seful politiei, i-a "elor dat domnitorului ideea să pună o taxă pe fiecare, ceea ce ar aduce ului un nou venit de câteva sute de mii de piaştri. De mirare este că sfaânit. tul n-a fost urmat, căci împotrivire n-a putut întâmpina."

  Existau însă şi distracţii mai nevinovate, atât pentru cei bogaţi, jasjj cât şi pentru cei săraci. Wilkinson (ale cărui observaţii datează din l 'cu

  1810) povesteşte: izut tare „Iarna, boierii din Bucureşti petrec ducându-se mai ales prin clu- -K^ burile publice, făcute după planul Redutelor din Viena. De trei sau ă o patru ori pe săptămână, se dau aici baluri mascate care atrag multă,jj lume. Există apoi cluburi pentru diferitele clase ale societăţii. Cel mai ca de seamă, la care merg cei de la curte şi boierii, se numeşte clubde nobil. Vine aici o mulţime de lume, mai ales înaintea posturilor, şi s§ cu toate că, după nume, s-ar zice că nu este vorba de amestecătură, un în dosul măştii pătrund toate clasele. Cei din lumea bună nu dansează decât dacă poartă mască, se aşază însă la o masa de faraon sau itft de altfel de jocuri, căci clubul nu duce lipsă de aşa ceva. /eDin când în când, se dau baluri mai acătării; însă, de obicei, seara isnu se face nici un fel de altă adunare. Nu este musai să ai invitaţie or, scrisă, mesele boierilor, ca şi casele lor, fiind gata oricând să priea mească oaspeţi, prieteni şi cunoştinţe. în

  Serile de vară sunt petrecute, îndeobşte, într-un loc numit He-lesteu. Este un lac la vreo milă depărtare de oraş: grupurile se plimbă sau se aşază două-trei ceasuri pe mal. Acolo unde vine mai multă ti, ia 171 lume, este o cafenea de la care se pot cumpăra îngheţate şi alte răcoritoare. Duminica, numărul trăsurilor ce vin la Heleşteu se ridică uneori până la şase-şapte sute: numărul mare de persoane la modă, doamnele care-şi arată giuvaierurile şi toaletele alcătuiesc un spectacol vesel şi strălucitpr. Locurile de plimbare nu sunt mărginite de copaci, ca să fie umbră, singura plăcere fiind aceea de a putea vedea câmpia cât cuprinzi cu ochii.

  La o milă de Heleşteu, se află o pădurice încântătoare, numită Băneasa, unde se duce o parte din lumea bună. Aparţine unui boier, Văcărescu, şi