formează un fel de parc pentru casa lui de la tară, situată ceva mai în spate. Nu numai că îl tine deschis publicului, dar face, pe cheltuiala lui, tot felul de înfrumuseţări, ca să fie şi mai plăcut celor ce vin să-1 viziteze, împreună cu sotia sa, îşi primesc prietenii cum nu se poate mai îndatoritor.

  Cei ce vin să se plimbe aici pleacă, pentru a se întoarce în oraş, cu toţii deodată; sirul de caleşti, până departe, stârneşte un nor de praf, spre marea suferinţa a doamnelor care-şi strică toaletele; unii îşi petrec restul serii plimbându-se călare sau pe jos pe străzile principale ale oraşului, alţii se adună pe la câte unul acasă ca să joace cărţi.

  Iarna, plimbările de după-masă se fac numai pe străzile oraşului, săniile fiind în număr la fel de mare şi la fel de frumoase cum sunt şi caleştile când este vreme frumoasă."

  Petrecerile mai populare aveau loc, de obicei, la Târgul Moşilor, la diferite epoci ale anului, mai ales cu prilejul principalelor sărbători religioase. Vinul şi rachiul curgeau din belşug în cârciumile în aer liber, în vreme ce, pe grătare uriaşe, se frigea carne. Lăutarii ţigani treceau cântând printre mese; în alt loc, se aduna lumea ca să se uite la urs. Recordon, care trăieşte la Bucureşti, ca şi Wilkinson, în al doilea deceniu al secolului, povesteşte: „Sărbătorile acestea tin câteva zile, mai ales cele de Pasti, care au şi avantajul de a cădea când vremea este mai frumoasă ca oricând; se cântă, se dansează, se dau ospeţe, lumea se plimbă prin părţile cele mai frumoase ale oraşului sau prin împrejurimile acestuia, unde se găsesc mese încărcate cu răcoritoare, în corturi anume ridicate pentru aceste sărbători, precum şi căluşei, leagăne, dulapuri şi alte felurite scule menite să facă lumea să petreacă. Persoane dintre cele mai sus-puse nu se dau îndărăt să ia parte la bucuria comună şi să se uite la toate aceste jocuri."

  Recordon mai aminteşte încă ceva: „De sărbători, o mare mulţime se duce să se uite la lupta arnăuţilor călare, adică a celor mai j de seamă servitori ai domnitorilor greci sau valahi: în aceste lupte,.-„.

  'CIoC~ arnăuţii aruncă unii către ceilalţi un soi de sulite, de care trebuie să litrose ferească, şi se fugăresc întocmai cum fac turcii." Lagarde, care ilaua asistă şi el la aceste jocuri în 1813, precizează că participau vreo mânsută de călăreţi şi că spectacolul atrăsese „nu mai putin de o mie l de de trăsuri şi de cinci sute de boieri călare".;e de fure

  Totuşi, caracterul religios al sărbătorilor nu era uitat, lumea se îţi şi ţinea cu grijă de datini şi se ducea, la biserica din parohie, să asculte lunga slujbă ortodoxă. Ion Ghica îşi va aminti, la bătrâneţe, într-o scrisoare către Vasile Alecsandri, ce mare bucurie îi făcea, pe când or era copil, dangătul asurzitor al miilor de clopote din Bucureşti: _u U1 „Când, după Dealul Mitropoliei, într-o seară de denie, în liniştea melancolică a apusului începea toaca la o sută de biserici, cu milioanele de sunete, pe toate tonurile, care se vărsau în aer din miile de clopote mari şi mici ale oraşului, note care alergau din toate turIa?u lele ca să se confunde într-un huiet general şi se suiau împreună la î cu cer, lăţindu-şi neîncetat vibraţiunile, aruncându-se în cadenţă ca nişte talazuri împinse unele peste altele către malul nevăzut, atmosfera întreagă părea transformată într-un vârtej de armonie, şi sufletul, co- – prins de o senzaţiune plină de pietate, se simţea atras către rugă." „x;

  —,dl, L ca Iaşii, capitala Moldovei, situaţi într-o regiune mai accidentată de decât capitala Munteniei, nu atinseseră dimensiunile şi importanta cosă mercialâ ale Bucureştilor; populaţia era estimată, la începutul secoinii lului, la vreo 40 000 de locuitori (ea va depăşi însă 90 000 în 1848).

  Cu toate acestea, edificiile publice erau mai mari: în afară de palatul îtât domnesc, despre care am vorbit mai înainte, se vedeau aici biserici ^e~ mari de piatră şi un număr însemnat de palate mai mici, în stil ocIS~ cidental, în general mai bine construite şi mai frumoase decât cele or> din Bucureşti. Dar şi aici era un mare contrast între locuinţele bol„ ieresti şi magherniţele de vălătuci care alcătuiau masa locuinţelor şi a prăvăliilor. Ca dovadă că activitatea comercială era mai redusă, călătorii notau că, la Iaşi, nu există hanuri: dar puteau fi bine gaz- ^ duiti pe la negustori, mai ales la evrei. ^

  Spectacolul străzii era destul de asemănător cu cel de la Bucureşti: străzi principale podite cu bârne de stejar; palate ce se învecinează cu dughene lăsate pe o parte şi prăvălii murdare; caleşti luxoase, minate de arnăuţi cu turban pe cap, trecând pe lângă micile căruţe minate de ţărani, sau pe lângă cele încărcate cu marfa aparţinând negustorilor evrei; iar pe jos, toate neamurile din Orient şi Occident, în vesmintele cele mai pestriţe. „Eram uluit de varietatea costumelor", avea să scrie de Giers în memoriile sale.

  Vara, pe la ceasurile două după prânz, dintr-o dată forfota înceta, tot oraşul parcă adormea. Strada era pustie; lumea mânca şi se odihnea. Spre seară, băcanii deschideau obloanele şi stropeau prin fata prăvăliei, strada se însufleţea din nou si, în vreme ce negustorii şi oamenii de rând se apucau de treabă, muncind până noaptea târzhi, domnişorii, călare, şi doamnele din lumea bună, în trăsuri, se duceau să se răcorească în pădurea de la Copou.

  Celelalte oraşe din Moldova nu erau decât nişte târguri mari, în afară de Galaţi care, pe Dunăre, jucau rolul unui adevărat port la mare în lunile când fluviul nu era îngheţat, înainte ca raiaua Brăilei să fi fost dată Munteniei în 1829, Galaţii serveau, în parte, şi această provincie. Mai mult decât atâta, aici se făcea un important comerţ de tranzit între Turcia, Polonia şi ţările germane. Datorită apropierii pădurilor din Moldova, pentru turci, Galaţii erau şi un însemnat arsenal. Abatele Boskovic văzuse acolo „o corabie foarte mare, de felul acelora cărora turcii le