spun caravele, care se afla pe şantier, gata să fie lansată la apă. Fusese comandată de Isaac-aga, vameşul cel mare al Constantinopolului". Boskovic adaugă, mai departe, că vasul era foarte mare: 70 de pasi pe 17, mult mai mare decât corabia veneţiana cu care fusese el la Tenedos şi care era „încărcată cu optzeci şi patru de tunuri de bronz". Dar dacă dragul nostru abate s-a minunat de numărul şi de mărimea corăbiilor din port, el se va minuna şi mai tare de numărul de prostituate pe care le vede acolo.

  Ceva mai târziu, Wilkinson găseşte şi el că oraşul este „foarte înfloritor", căci are „hambare publice pentru gnu şi un mare număr de prăvălii cu felurite mărfuri ce aparţin negustorilor particulari". De Giers, la rândul său, se va mira de mulţimea morilor de vânt ce se înaltă pe dealurile din jurul oraşului. Wilkinson afirmă că „la Galaţi locuiesc mai cu seamă negustori care, în ciuda opreliştilor, izbutesc adesea să exporte o cantitate oarecare de grâu şi alte articole de conDciotrabandă; însă negoţul lor de bază este importul de marfa". au la erseDe fapt, aproape toate importurile Moldovei se făceau prin portul itroGalati: blănurile din Rusia (pentru care se dă vin în schimb), poslaua tavurile şi pânza de bumbac din Germania, iar din Austria, se adunânceau vase de faianţă, în fiecare an, se importau 80 000 de ocale de l de cafea, 900 000 de zahăr, 35 000 de piper – însă o parte mergea e de în Galiţia, în Transilvania, în Banat, şi chiar până în Serbia. fure

  Dacă, în ciuda stării proaste în care se aflau Principatele, o aseti şi menea activitate era de aşteptat într-un mare port unde ancorau sute de corăbii pe an, suntem cu adevărat surprinşi – aşa cum erau şi călătorii străini din vremea aceea – găsind însufleţire şi chiar un elor oarecare belşug în alte târguri sau oraşele de provincie. Astfel, abaului tele Boskovic şi cei care-1 însoţeau găsesc la Bârlad şi într-un sătuc irut. din inima pădurii toate cele necesare pentru drum. în 1791, Struve, care vine totuşi de la Viena, prin Lemberg, se miră de ceea ce vede în primul târg întâlnit în Moldova: „Cel dintâi loc din Moldova (care se numeşte Herţa) m-a umplut de bucurie şi mi-a făcut o îndoită plăa?n cere, întrucât nu mă aşteptam la aşa ceva. Nu mică mi-a fost mirarea cu văzând, de o parte şi de alta a străzii, când am intrat în acest târg zut unde, tocmai atunci, era un mare iarmaroc, un sir de dughene şi de are prăvălii, pline cu de-ale gurii, cu tot felul de lucruri folositoare că-;st" lătorului, cu ţesături, postavuri şi o mulţime de alte mărfuri ce pu- * ° teau fi cumpărate la preturi foarte mici.";al' în Muntenia, primele două capitale istorice, Curtea de Argeş şi ca

  Târgovişte, s-au întors la starea de târguri. La Târgovişte, ruinele pade latului şi vechea biserică domnească, la Curtea de Argeş, biserica sa domnească şi impunătoarea biserică a mânăstirii, „minunea Oriennu tului", slăvită de legenda Meşterului Manole, sunt singurele urme ale măreţiei trecute. ^

  Porturile de la Dunăre, în primul rând Brăila şi Giurgiu, nu mai e~ sunt decât nişte fortăreţe turceşti pe malul stâng al fluviului, în 1828, s~ în ajunul retrocedării sale către Muntenia, Brăila, care, la mijlocul )r> secolului, va deveni un mare port, pe care străinii îl vor găsi mai;a bine construit şi mai „european" decât oraşul Bucureşti, numără mai 'n putin de 3 000 de locuitori!

  O singură aglomeraţie, în afară de Bucureşti, merită numele de oraş: Craiova, capitala Olteniei, numită de străini şi Mica Valahie. i> a 175

  Face o impresie destul de bună, prin anii 1830, asupra lui Thouvenel, viitorul ministru de externe al lui Napoleon III. „Bunăstarea este generală; pe strada principală se află o mulţime de prăvălii care, de fapt, sunt nişte dughene bine construite: seamănă cu un bazar foarte întins. Casele, risipite fără nici o rânduială, sunt încăpătoare, si, mai toate, înconjurate de grădini. Un soi de pod făcut din bârne de stejar, care este greu de întreţinut şi care este şi scump, tine loc, pe străzi, de caldarâm."

  Din toată tara, Oltenia era provincia unde omul părea să fie mai putin strivit decât în altă parte de fatalitatea Istoriei, căci aici proporţia moşnenilor era mai mare ca în restul tării, iar boierii nu lipseau cu toţii de la moşie. Oltenii erau gata să considere centrul lor administrativ ca o adevărată capitală. Avea peste 20 000 de locuitori, scoli secundare si, după cum aflăm de la Dionisie Fotino, un foarte frumos spital, construit în 1811, sub căimăcămia vornicului Emanoil Lahovari, „de fericită amintire"61.

  Ar fi oare cu putinţă să ne facem o idee despre compoziţia populaţiei urbane?

  Statistica prezentată pentru Iaşi, în 1848, de printul Nicolae Sutu, fost ministru de finanţe al lui Mihai Sturdza (această statistică dă 18 512 familii, reprezentând, la o medie de cinci inşi de fiecare familie, un total de aproximativ 92 000 de locuitori), este preţioasă, în primul rând, pentru categoriile pe care le stabileşte.

  Populaţia se împarte, mai întâi, în două mari clase: cea a privilegiaţilor, cei scutiţi de dări (reprezintă mai mult de jumătate din populaţie) şi cea a categoriilor care plătesc dări.

  De la început, surprinde proporţia enormă a celor pe care, global, îi putem numi servitorimea: sase mii de familii, la care trebuie să adăugăm cele 400 de familii de ţigani robi; se ajunge astfel la peste o treime din populaţia oraşului!

  Pentru observatorii străini, fenomenul era izbitor. Iată, de pildă, ce scrie Saint-Marc Girardin, care vizitase tara cu vreo zece ani mai înainte: „Vă daţi seama că, într-o tară în care oamenii folosesc trăsurile în loc să-şi folosească picioarele, aceiaşi oameni folosesc slugile în loc să-şi folosească braţele. Nimeni nu are mai putin de şase-şapte ocioslugi, bărbaţi şi femei, şi aceasta doar în casele foarte modeste. La au *a boierii bogaţi, numărul slugilor este aproape nesfârşit. Nu înseamnă ersecă