sunt mai bine serviţi: dimpotrivă. Numărul mare de slugi este o l ro" caracteristică a societăţilor aristocratice, în acest fel de cârmuire, aristocraţia este silită să-i ajute să trăiască, sub formă de servitori,., pe toţi cei pe care i-a desfiinţat ca cetăţeni.", Fată de această situaţie, procentul de cerşetori şi oameni săraci ^ este relativ mic: 414 familii, adică mai putin de 2,25% din totalul – dat de Sutu. Ţăranii, adică oamenii care au activităţi agricole chiar în perimetrul urban, sunt încă numeroşi: peste o mie de familii, în rest, clasificarea lui Sutu nu ne permite să ne facem o idee limpede.

  despre repartizarea populaţiei după meserii şi nici după originea etj nică. Rubrica „Evrei", destul de bogată, 3 675 de familii reprezen- 5.

  tând peste 12 000 de persoane, îi cuprindea oare pe toţi evreii? Ştim din alte surse că multi dintre ei sunt străini sau protejaţi ai unui consulat străin: nu cumva sunt cuprinşi în rubrica „străini" din clasa privilegiaţilor? Pe de altă parte, întrucât evreii sunt, cu precădere, 'asii negustori sau meşteşugari, nu trebuie oare să adăugăm o parte – l cu poate chiar cea mai mare – din cele 3 675 de familii la cele l 789 izut de familii de negustori şi meşteşugari autohtoni şi la negustorii străini lare

  (941 de familii), dacă vrem să cunoaştem cifra totală a celor care;rstmuncesc cu mâinile?:a ° găi, Oricum va fi fost, se pare că în afară de minoritatea restrânsă a l ca boierilor şi a funcţionarilor, precum şi a acelora pe care-i putem de numi intelectuali (preoţi, profesori, medici), şi ei putini la număr, l sa grosul populaţiei urbane este constituit, pe de o parte, de o servitolmi rime pletorică, iar, pe de alta, de masa negustorilor, a meşteşugarilor şi a muncitorilor, care reprezintă elementul cel mai activ al oraatlt sului şi asupra căruia apasă aproape toate impozitele. Să nu se creadă ve~ însă că masa aceasta alcătuieşte un ansamblu omogen. Eticheta „ne-;1S" gustori şi meşteşugari" acoperă o varietate nesfârşită de situaţii: este or' o lume întreagă între, pe de o parte, opincar (cel care face opinci), ^a care trăieşte ca un ţăran şi-şi produce marfa ajutat de familie sau m de un ucenic, îngrijindu-se, totodată, cel mai adesea, şi de vânzarea ei, si, pe de altă parte, marele negustor, care învârteşte afaceri la

  Viena şi la Constantinopol, se duce o dată sau de două ori pe an la lt!> na

  Lipsea şi transportă convoaie de mărfuri din Germania până în Turcia, prin Bucureşti sau prin Galaţi.

  Dintre aceşti mari negustori şi bancheri (cele două activităţi merg uneori mână în mână), sunt unii care, aşa cum am văzut, ajung să urce până la boierie, mai ales când sunt de origine străină; si, dintot-deauna, o mare parte a comerţului este în mână străinilor, în ţările române ca şi în tot estul european. Moldova şi Tara Românească nu fac excepţie, atâta doar că predominante sunt elementele orientale (greci, armeni, evrei).

  S-ar părea că primii veniţi au fost armenii. Guillebert de Lannoy, în timpul marii călătorii pe care o face în Orient ca trimis al lui Henric V al Angliei, constată, în 1421, la Cetatea Albă, că populaţia era alcătuită din genovezi – la început fusese aici o colonie comercială genoveză —, din români şi din armeni: „Am ajuns într-un oraş închis, care este port la aşa-zisa Mare Majoră şi căruia i se zice Man-castru sau Bălgrad, unde locuiesc genovezi, valahi şi armeni.". Aceştia din urmă veniseră în valuri succesive, încă din veacul al Xl-lea, alungaţi din tara lor de nenorocirile care, periodic, se abăteau asupra ei: jafurile bizantine, cucerirea persană, năvălirea turcească. Un ultim mare val ar fi sosit, potrivit spuselor lui Raicevich, în veacul al XVII-lea, pe vremea regelui persan Abbas-sah. Alcătuiau colonii mari, ocupaţia lor fiind îndeobşte negoţul pe scară mare (în mai multe oraşe, exista o „Uliţă Armenească"). Unii dintre ei, care trăiau în apropiere de granita polono-moldovenească, erau specializaţi în creşterea boilor, arendând, totodată, mari herghelii pentru creşterea şi exportarea cailor. Apartenenta la familia cea mare a creştinilor le asigura un oarecare avantaj asupra evreilor, în mai multe centre, îşi aveau biserica lor, iar arta armenească a avut uneori o vădită înrâurire asupra arhitecturii religioase, mai ales în Moldova. După cedarea Bucovinei către Austria, câteva din cele mai sus-puse familii armeneşti din acest ţinut vor căpăta, de la Viena, titluri de nobleţe şi vor duce o viaţă pe picior mare, asemenea boierilor moldoveni (căsătoriile cu aceştia sunt totuşi rare înainte de epoca contemporană). Un fapt caracteristic este acela că, adesea, îşi părăsesc patronimul armenesc pentru a adopta o poreclă românească (Ciun-tul, Pruncul etc.).

  În Evul Mediu, existaseră în oraşele de pe coasta Carpaţilor, în Moldova şi în Tara Românească, colonii maghiare atât de mari, în-cât, în unele oraşe, grupul etnic maghiar avea dreptul să-şi aleagă, alternativ cu românii, magistraţii. Coloniile acestea par însă în întregime asimilate chiar din secolul al XVII-lea.

  În schimb, colonia germană, desi mai putin însemnată, se înnoieşte întruna, în epoca de care ne ocupăm, ea dă – pe lângă vreo câţiva profesori şi medici – cadrele din mica industrie şi meşteşugarii specializaţi: Clausewitz, care vizitează Bucureştii în 1824, o evaluează la 4 000 de suflete, ceea ce, pentru un oraş de 100 000 de locuitori, pare mult. Germanii (adică toţi „germanofonii") trăiesc destul de grupaţi: îşi au bisericile lor, şcolile confesionale, asociaţiile sportive. Vor avea şi un jurnal, în 1845, Bukarester Deutsche Zeitung. Ei sunt cei care au introdus în tară obiceiul de a bea bere şi tot ei vor construi prima mare fabrică de bere. Le mergea vestea că beau zdravăn. De unde expresia „a luat luleaua neamţului".

  Evreii sunt menţionaţi încă din Evul Mediu: în 1330, la Cetatea Albă; în secolul al XVI-lea, la Bucureşti, în vremea aceea, cei mai multi – cel putin în Tara Românească – sunt sefarzi, veniţi din ţările din jurul Mediteranei. Fotino, în 1810, îi evalua la 10 000 pentru toată Tara Românească. Tot