Cei patru străbătuseră Eisenhower Tunnel prinşi între ei cu o frânghie şi, în bezna oribilă, Larry îşi amintise de Lincoln Tunnel. De astă dată însă, nu-l obseda imaginea Ritei Blakemoor, ci chipul încremenit al lui Wolfman, în încleştarea lui de moarte cu fiara.

Oare lupii fuseseră trimişi să-l omoare?

Gândul acesta era atât de tulburător, încât refuză să-i dea atenţie. Încercă să-şi scoată din minte întâmplarea şi să-şi vadă de drum, ceea ce nu-i venea prea uşor.

În seara aceea îşi făcură tabăra dincolo de Loma, foarte aproape de linia de frontieră cu Utah. Cina lor, ca de altfel toate mesele, constă din ierburi şi apă fiartă – ei urmând întocmai instrucţiunile lui Mother Abagail: Mergeţi îmbrăcaţi în hainele cu care sunteţi îmbrăcaţi acum. Nu duceţi nimic cu voi.

― Mă aştept să dăm de greu în Utah, remarcă Ralph. Aici vom afla dacă Dumnezeu veghează asupra noastră. Pe o porţiune de mai bine de o sută cincizeci de kilometri nu există oraş, benzinărie sau cafenea.

Nu părea totuşi prea îngrijorat de această perspectivă.

― Apă? se interesă Stu.

Ralph ridică din umeri:

― Nici apă nu este. Mă duc la culcare.

Larry îl urmă la scurt timp. Glen rămase să fumeze o pipă. Stu se hotărî să fumeze una dintre puţinele ţigări care-i mai rămăseseră. O vreme, niciunul nu scoase vreo vorbă.

― Cale lungă de aici până-n New Hampshire, cheliosule, spuse Stu într-un târziu.

― Nici Texasul nu e prea aproape.

― Nu, nu prea, consimţi Stu, zâmbind.

― Cred că ţi-e foarte dor de Fran.

― Mda, mi-e dor de ea şi-mi fac griji. Îmi fac griji pentru copil. Dar cel mai rău e după ce se lasă întunericul.

― Nu poţi influenţa mersul lucrurilor, Stuart.

― Ştiu. Dar tot sunt neliniştit.

― Sigur că da. Glen îşi goli pipa, lovind-o uşor de o piatră. Azi-noapte s-a petrecut ceva ciudat, Stu. Toată ziua am încercat să-mi dau seama dacă a fost ceva real sau un vis.

― Cum s-a întâmplat?

― Să vezi, m-am trezit în crucea nopţii, iar Kojak mârâia la ceva. Probabil că trecuse de miezul nopţii, căci focul aproape se stinsese. Kojak se afla de cealaltă parte a rugului, cu părul zbârlit. I-am zis să tacă, dar nu mi-a dat nicio atenţie. Se uita undeva, spre dreapta mea. Iar mie mi-a trecut prin cap: Şi dacă sunt nişte lupi? De când l-am văzut pe omul ăla, căruia Larry îi zice Wolfman...

― Mda, cruntă privelişte.

― Dar nu era nimic. Aveam o privelişte limpede. Mârâia la nimic.

― Adulmecase ceva, asta-i explicaţia.

― Da, dar partea stranie de-abia urmează. După câteva minute am început să mă simt... nu ştiu cum să spun, absolut aiurea. Ca şi cum aş fi fost urmărit de ceva aflat imediat deasupra autostrăzii. Ca şi cum am fi fost urmăriţi cu toţii. Aveam senzaţia că, dacă m-aş strădui puţin, dacă mi-aş miji puţin ochii, aş putea să văd. Dar nu voiam. Pentru că presimţeam că era el. Presimţeam că era Flagg.

― Probabil n-a fost nimic, spuse Stu după câteva clipe de tăcere.

― Sunt sigur că nu m-am înşelat. Nici Kojak nu s-a putut înşela.

― Presupunând că ne urmărea cu adevărat, ce putem face?

― Nimic. Dar nu-mi place deloc. Nu-mi place că ne poate urmări... dacă despre asta e vorba. Mă sperie cumplit.

Stu îşi termină ţigara şi-o stinse cu grijă, strivind-o pe o piatră, dar nu se îndreptă încă spre sacul de dormit. Se uită la Kojak, care-i privea lungit lângă foc, cu botul pe labe.

― Harold a murit, prin urmare, rupse Stu tăcerea într-un târziu.

― Da.

― Ce pierdere absurdă. Mă gândesc la Sue şi la Nick. Dar şi la el, în ultimă instanţă.

― Sunt de acord.

Nu mai rămânea nimic de zis. Descoperiseră rămăşiţele lui Harold şi jalnica lui declaraţie dinaintea morţii, la o zi după ce străbătuseră Eisenhower Tunnel. El şi Nadine traversaseră probabil Loveland Pass, căci alături se afla şi epava motocicletei şi – după cum se exprimase Ralph – prin Eisenhower Tunnel nu ar fi fost loc să treacă mai mult de un trenuleţ pentru copii. Uliii îşi făcuseră de cap, dar Harold mai ţinea încleştat în mână carnetul Permacover. Pistolul calibru 38 îi atârna din gură ca o bomboană grotescă şi, deşi nu-l înmormântaseră, Stu îndepărtase pistolul. O făcuse cu gesturi blânde. Constatând cât de crud îl distrusese Omul Întunecat pe Harold şi cu câtă nepăsare se debarasase de el după ce rolul tânărului se încheiase, ura lui Stu împotriva lui Flagg crescuse. Îi lăsa sentimentul că se iroseau într-un soi de neghioabă cruciadă a copiilor şi, deşi ştia că trebuie să-şi continue drumul, cadavrul lui Harold, piciorul zdrobit, îl obsedau la fel de mult pe cât Larry era hăituit de grimasa îngheţată a lui Wolfman. Ajunsese la concluzia că doreşte să-i răzbune nu numai pe Nick şi pe Susan, dar şi pe Harold... În acelaşi timp însă, era tot mai convins că nu i se va oferi niciodată această ocazie.

Să te păzeşti, gândi el sumbru. Să te păzeşti dacă ajung să pun mâna pe tine, ticălosule.

Glen se ridică, făcând o mică grimasă.

― Eu mă duc la culcare, East Texas. Nu mă ruga să mai stau. Nu pot să-ţi ofer o companie prea veselă.

― Ce-ţi face artrita?

Glen îi zâmbi şi spuse:

― Nu foarte rău.

Mergând spre culcuşul lui, se vedea limpede că şchioapătă.

Stu îşi făcu socoteala să se abţină de la fumat – trăgând doar câte două sau trei ţigări pe zi, stocul lui avea să se termine spre sfârşitul săptămânii – totuşi îşi aprinse încă una. Seara nu era foarte rece, cu toate acestea, nu încăpea îndoială că aici, la înălţime, cel puţin, vara se sfârşise. Fiind absolut convins că nu va apuca să trăiască o altă vară, era trist. La începutul verii, muncea mai mult sau mai puţin stabil la o fabrică unde se produceau calculatoare de buzunar. Locuia într-un orăşel numit Arnette şi-şi petrecea cea mai mare parte a timpului liber pe la benzinăria Texaco a lui Bill Hapscomb, ascultând nesfârşitele conversaţii ale celorlalţi despre mersul economiei, guvern, greutăţi şi alte prostii. Niciunul dintre ei nu ştia probabil ce înseamnă să înfrunţi greutăţi adevărate. Îşi termină ţigara şi aruncă mucul în foc.

„Ţine-te tare, Frannie, draga mea”, spuse el, vârându-se în sacul de dormit.

În vis i se păru că de tabăra lor se