pat, cu coatele pe genunchi. Și asta, gîndeam despre iritarea mea, numai după cîteva minute de conversație. Dar să stai cu ea în casă permanent? Trufia ei te ispitea s-o reprimi, lucru pe care însă nu-l puteai face din pricina unui sentiment obscur care îți șoptea: de fapt era firească, așa era ea, își trăia ideile cu toată ființa, nu vedea ce i se poate reproșa, concepția ei, ca să zic așa, despre lume era generoasă și nimeni nu te obliga să discuți sau să trăiești cu ea sub același acoperămînt dacă nu-ți plăcea. Nu era „scrîntită”, cum ai fi fost tentat să crezi la prima vedere, și de acest lucru îmi dădui seama continuînd conversația, care, odată iritarea mea trecută, se mai potoli. Nu se supăra de replicile dure sau ironice și te ispitea să-i dai altele de-a dreptul grosolane (înțelegeam astfel verva în acest sens a lui Petrică). O întrebai dacă ideile ei îi veneau cumva din Biblie. „Nu, zise, Biblia e depășită.” „În ce sens?” „Nu accept, dacă mi se trage o palmă, să întorc și obrazul celălalt.” „Și ce faceți?” „Nu știu, nu mi s-a întîmplat acest lucru niciodată!” „Și totuși?” „Am spus, nu accept. Forma de neacceptare se va manifesta atunci, după caz. Poate să-mi stîrnească ură, dar tot atît de bine și milă, compătimire sau poate rușine că am împins pe cineva s-o facă. În nici un caz n-aș întoarce și celălalt obraz.” „Și de ce credeți dumneavoastră că nimeni nu e bun? E o idee disperată, cum ați ajuns la ea?” „N-am spus că nimeni nu poate deveni bun. Dacă n-am crede acest lucru, că putem să ne depășim pe noi înșine, atunci, da, ar fi o idee disperată.” La întrebarea mea dacă și ce filozof a citit, răspunse că n-a citit nici unul. De-aici îi venea deci trufia, din credința că ideile ei erau o descoperire proprie…

Am observat această exaltare trufașă la mulți oameni, mai ales, desigur, la cei inculți, care nu o dată treceau, în societate, drept foarte inteligenți, chiar superiori celor cultivați. La o privire superficială, cei cultivați păreau cei mai anodini indivizi, blocați în forul lor interior de jena de a nu părea ridicoli exprimînd idei despre care ei știau că nu sînt ale lor, și cum a avea idei proprii nu era o glumă, și în nici un caz să faci cu ele paradă în societate, ei discutau pașnic despre vreme, despre boli, despre avantajele sau dezavantajele carierei care le stătea în față, aveau nu o dată un limbaj voit vulgar, chiar deșucheat, se înjurau de mamă și stîrneau nedumerire și dezamăgire fiindcă se știa că sînt totuși mari specialiști în medicină, biologie, matematici etc… În timp ce incultul aborda cu vervă, dar bineînțeles amestecîndu-le, idei din istorie, filozofie, politică, etnografie, culese după ureche. N-avea complexe. Ba chiar ironiza pe alții… Astfel mi s-a întîmplat o dată să aud cum cineva ar fi spus că de nenumărate ori s-a străduit el să-mi explice mie că Platon și Plotin nu e unul și același filozof, că sînt doi filozofi deosebiți… și că eu mă încăpățînam să nu înțeleg… Era un asistent de la Litere și filozofie, care ajunsese acolo nu-mi explicam cum, în orice caz foarte rapid, deși se știa că era un dandy superficial și ignorant… L-am pîndit și invitat în aceeași casă unde știam că o să vină și el, l-am întrebat, după ce i-am repetat ceea ce spusese despre mine, ce cărți scrisese Plotin? „N-o să ți le înșir acum pe toate”, a zis el rîzînd batjocoritor și plin de sine. „Nu trebuie să le înșiri pe toate, i-am răspuns sarcastic, fiindcă n-a scris decît una singură… Dar acum am un lapsus, nu vrei să-mi spui dumneata cum se numește?” „Despre suflet”, zice. „A, zic, despre suflet, da, da, da, despre suflet. Am putea zice că fiecare filozof a fost tentat să scrie despre suflet, dar Plotin a scris alta, una singură, nu despre suflet, are alt titlu…” S-a făcut o tăcere penibilă, fiindcă imbecilul nu știa cum se numește acea carte… știa însă că Platon e unul și Plotin altul, asta, ce e drept, era adevărat.

Matilda însă îmi declarase fără ocol: nu citise pe nimeni, adică nici un filozof… Dar mă înșelam cu ea. Aerul ei de sus dispăruse și văzui cu surprindere cum i se accentua pe chip o boare de tristețe, expresie parcă a unui regret adînc, a unui secret al ei despre care se vedea că n-avea de gînd să vorbească, deși sugera că era strîns legat tocmai de discuția care avusese loc, discuție care nu mai putea continua. Își lăsă fruntea în jos și tăcu vreme îndelungată. „Doamnă, îi spusei, voiam să vă întreb în legătură cu Petrică…” Ea clătină imediat din cap, semn că se așteptase să abordez acest subiect. Tocmai de aceea o rugasem să-și repete vizita. „Nu, zise, altă dată…”

Și se ridică și plecă și abia la ușă îmi spuse, dar cu un glas neașteptat, încărcat brusc de o tandrețe care venea parcă de la o altă Matildă, nebănuită și copleșită parcă de o tristă soartă: „Idei blestemate! Fără ele sîntem orbi, cu ele ne înstrăinăm de noi înșine! La revedere, domnule Petrini, aștept telefonul dumitale.”

Capitolul XII

Nu mă grăbii însă s-o caut. Gîndul mi-era la Petrică. El mă însoți ca de obicei în drumul meu pînă acasă, dar se feri să-mi spună ceva de plecarea lui. Se pare însă că se produsese în el o armonie între starea de iritare universală care îl făcea atît de interesant și „umanismul” său de ultimă oră, care îl făcea total plicticos: era liniștit, ironia mai domoală, însoțită de un surîs care nu se ștergea, limbajul cu tresăriri caustice și adesea memorabile. În acele zile fusese găsit de către soția lui, spînzurat de plafonieră, un flautist al Filarmonicii din orașul nostru. Petrică îmi povesti cu lux de amănunte această dramă, dar fără să se