de repede rochia, și în atîtea chipuri, încît acum nu mai eram sigur dacă la al doilea sau al treilea „spectacol” și-o scosese trăgînd-o pe deasupra capului, sau o lăsase să cadă la picioare, ieșind din ea ca dintr-un coș cu rufe? Și mai erau atîtea alte lucruri care mă intrigau. Nu înțelegeam cum își schimba Niculina tricoul, la început argintiu, apoi negru, apoi de culoarea prunelor coapte, apoi din nou negru; cum apăreau și dispăreau voalurile și eșarfele pe care, după ultimul spectacol, le-a adunat cu grijă și le-a așezat în valiză? Cum reușea Serdaru să-și schimbe înfățișarea și vîrsta, părînd a avea, uneori, părul aproape cărunt, alteori roșu, scînteind ca arama în soare? Scotocise de cîteva ori în valiză, scoțînd o dată o mască – pe care, de altfel, nu o folosise – și altă dată cîteva batiste pe care le distribuise meticulos în diferite buzunare. Nu-mi amintesc să-l fi surprins dînd la iveală și alte obiecte, deși a folosit mai multe instrumente, le-aș spune muzicale, instrumente, e drept, mărunte, minuscule, dar care, totuși, ocupau laolaltă destul loc; dovadă că, înainte de plecare, le-a adunat în valiză.

Nu găseam decît o singură explicație: învățaseră amîndoi nu numai arta dramatică, dansul și muzica, dar și anumite trucuri de prestidigitatori. Poate de aceea ne-au impresionat atît de profund încît uneori, cînd se încheia un spectacol, nici eu, nici Pandele nu izbuteam să rostim un singur cuvînt, și ne priveam unul pe altul, clipind des, ca și cînd ne-am fi deșteptat din somn.

Am tresărit auzind pașii Ecaterinei.

— Poate n-ați mîncat nimic de azi dimineață, și e aproape două și jumătate… Să vă pregătesc ceva? Ouă la capac sau o omletă? Avem și cașcaval, și fructe, adăugă privindu-mă, mi s-a părut, cu oarecare mirare.

Firește, am ales omleta. Ecaterina era neîntrecută; aflase rețeta de la faimosul Felix.

— Dar pînă pregătești dumneata omleta, eu am să beau ceva, o țuică, sau mai bine un whisky. Mă simt cam obosit…

În sufragerie, m-am așezat la masă cu paharul în mînă. Mi-am amintit că tot așa își ținea A. D. P. paharul, cînd îi vorbeam de Serdaru și Niculina, de concepția lor despre spectacol. Îl ținea în mînă, învîrtindu-l ușor, parcă nu se îndura să-l ducă la buze. Era, probabil, tulburat; poate își dăduse seama că nu-și mai aducea bine aminte succesiunea dansurilor și pantomimelor… Pe drum, întorcîndu-mă acasă, m-am întrebat dacă nu e vorba de ceva mai grav, de un început de amnezie, provocat de proasta lui circulație; m-am gîndit chiar să telefonez Profesorului, dar pînă la urmă am hotărît să mai aștept o zi, două.

Văzînd-o intrînd cu omleta, am sorbit dintr-o înghițitură jumătate din paharul cu whisky. Mi-am amintit, chiar în acea clipă, cît de elegant își apropiase Pandele paharul de buze, și am simțit că încep să roșesc.

— Pesemne că n-au fost toți proaspeți, spuse Ecaterina, sau poate n-ați știut cum să țineți buchetul. Am zvîrlit șase trandafiri…

Mi s-a părut că rostise ultimele cuvinte cu oarecare tristețe, și am încercat s-o consolez.

— Au mai rămas, deci, treisprezece trandafiri… Treisprezece, număr cu noroc, am exclamat zîmbind.

— Nu mai supărați pe Dumnezeu, a șoptit Ecaterina făcîndu-și cruce.

Capitolul V

A doua zi arșița se presimțea de dimineață și am plecat de acasă mai devreme, imediat după dejun.

— Au fost trei telefoane, mă întîmpină Ecaterina. Dar parcă era un făcut: nici nu apucam să pun mîna pe receptor, că înceta telefonul.

— E cald, i-am spus, și bucureștenii își pierd repede răbdarea…

În salon m-am oprit în dreptul vasului albastru: mai rămăseseră 11 trandafiri, dar de data aceasta mi s-a părut că le simt parfumul. Pe birou mă așteptau un maldăr de scrisori și cîteva pachete: cărți de poezie cu lungi dedicații și, de la Editură, corecturile ultimei ediții din Roata morii. Ca de obicei, majoritatea scrisorilor erau de la admiratori și de la tineri profesori sau gazetari din provincie, anunțînd diverse proiecte – articole, studii, „interpretări originale” – și cerîndu-i informații biografice sau bibliografice. La asemenea scrisori răspundeam direct la mașină, după modelele fixate cu vreo trei, patru ani înainte. A. D. P. se mulțumea să le semneze, iar uneori, cînd era grăbit sau fără chef, mă ruga să le semnez eu.

Citisem și recitisem de atîtea ori Roata morii, căci se retipărise mereu în ultimii ani, încît nu mă puteam hotărî să-l mai parcurg înc’o dată. Din fericire, se putea conta pe corectorii Editurii. Dar pe cînd o altă capodoperă? mă întrebau prietenii și cunoscuții. Inventam pe loc tot felul de pretexte; în ultima vreme le vorbeam de Memorii. Ar putea deveni cea mai importantă carte a lui A. D. P., le spuneam, pentru că e cea mai sinceră și mai personală. Dar știam că exageram; de fapt, nu era o „carte”, operă scrisă, pentru că mi-o dicta mie; și, cum repeta mereu, el nu știa să dicteze, iar eu nu îndrăzneam să intervin prea mult în textura prozei. Adevărul era că de cîțiva ani A. D. P. nu mai scria nimic în afară de cîteva lungi, admirabile scrisori, pe care le adresa nu întotdeauna prietenilor sau colegilor de breaslă, ci cui se nimerea, primului nume care îi cădea sub ochi în dimineața cînd îl apuca pofta de scris: un cititor necunoscut, un elev de liceu care nu învățase încă ortografia, un bătrîn pensionar pe care-l întîlnise întîmplător pe o bancă în Cișmigiu, o rudă îndepărtată care-l felicitase de Anul Nou. Zadarnic încercasem să-l conving să răspundă măcar la unele din scrisorile interesante pe care le primise. Pofta nu-l apuca decît rareori și, spunea, numai diminețile, și deși păstram acele cîteva scrisori interesante într-un plic mare, galben, deasupra dicționarelor, în bibliotecă – pretindea că nu reușește să-l găsească.

Lucram fără chef, dar spornic, copiind răspunsurile model. De-abia răspunzînd la a cincea scrisoare, mi-am adus aminte de acest amănunt: cînd începuse să danseze tot mai frenetic, învîrtindu-se pe loc și zvîrlindu-și amîndouă brațele cînd la dreapta, cînd la stînga, mi s-a părut, cîteva