clipe, că Niculina își dezgolise sînii, și semăna atunci cu o menadă asiatică, iar părul i se zbătea pe umeri, pe spate, pe piept ca niște șerpi încolăciți – și cred că îmi încleștasem dinții, îmi era teamă că dintr-un moment în altul fata va începe să țipe. Dar frenezia aceea sălbatică a durat mai puțin de un minut, și pe neașteptate dansul și-a schimbat ritmul, a devenit molatec, aproape leneș, apoi, pe nesimțite, am văzut cum își strînge părul, îl adună în creștetul capului, într-un fel de turban de culoarea vișinei, și într-adevăr – dar nu-mi dau seama cum a făcut asta – am văzut că avea un turban de mătase, pentru că, puțin timp în urmă, l-a fîlfîit de cîteva ori, apoi a împietrit, hieratic, semănînd cu o statuie, și de-abia atunci a strigat cîteva cuvinte scurte, guturale, într-o limbă necunoscută. Apoi figura și-a recăpătat zîmbetul și seninătatea. Niculina a întors capul spre Pandele și a șoptit: „Descîntec sirian pentru îmblînzirea apelor”.

M-am ridicat brusc de la birou și m-am îndreptat spre scaunul pe care șezusem. Poate numai din acest unghi s-a putut vedea cum, dansînd, își dezgolise sînii. M-am așezat pe scaun și am privit atent, bănuitor, în toate părțile. Este curios că A. D. P. nu mi-a atras atenția asupra acestui moment atît de dramatic. Și în aceeași clipă am înțeles, mirîndu-mă totuși că îmi trebuise două zile ca să înțeleg un lucru atît de evident: voalurile, eșarfele, turbanul, și poate chiar tricourile felurit colorate erau ascunse în faldurile rochiei, mai precis făceau parte din rochie. Niculina le punea și le scotea, scoțîndu-și sau îmbrăcîndu-și rochia. Desigur, totul se petrecea în cîteva secunde, chiar în momentul cînd Serdaru începea un nou cîntec sau ne surprindea cu un nou instrument. Dar mă întrebam cum de n-am remarcat de la început, de cînd Niculina traversase biroul în pași largi, de procesiune, că acea rochie cu totul neobișnuită era, de fapt, o garderobă ambulantă, pe care trebuia s-o poarte de cîte ori se pregătea de „spectacol”. Îmi părea rău că nu-i puteam împărtăși pe loc lui A. D. P. descoperirea mea. Totuși, nu era exclus ca să fi descoperit și el același lucru în drumul pe care-l făcuse ieri, în camionetă. Niculina era îmbrăcată în aceeași rochie-garderobă; se ducea, desigur, undeva unde trebuia să aibă loc cel puțin cîteva „spectacole”.

M-am așezat la birou și, ca să-mi domolesc exaltarea care mă cuprinse, m-am concentrat asupra corespondenței. Tîrziu, cînd tocmai mă pregăteam s-o rog să-mi facă o cafea, Ecaterina apăru în prag.

— A venit un tînăr motociclist, cu o scrisoare de la Maestru, dar zice că are ordin să v-o dea dumneavoastră personal…

În bucătărie, tînărul se așezase pe scaun, cu plicul în mîna stîngă și o batistă mare, colorată, în mîna dreaptă, cu care își ștergea meticulos obrajii. Se ridică brusc, îmi dădu plicul și rosti timid:

— Vă rog să semnați de primire, și să indicați ora. Este 3:45, preciză după ce-și privi ceasul. Dumneavoastră opriți scrisoarea, continuă întinzîndu-mi un briceag, și mie îmi dați înapoi plicul.

Erau cîteva foi rupte dintr-un caiet de școală:

Dragul meu, îmi scria, trăiesc unul din cele mai revelatoare momente din viața mea. Imposibil să spun totul într-o scrisoare compusă în mare grabă, căci curierul pleacă în zece minute și n-am aflat despre existența lui decît adineaori, cînd am auzit – și m-au mirat, m-au enervat – primele pocnituri ale motocicletei. Iată esențialul: acești tineri, pur și simplu extraordinari, sînt amîndoi orfani. De aceea s-au înțeles atît de bine, de aceea s-au îndrăgostit, în același timp, unul de altul. Niculina își caută tatăl de cinci ani de cînd a aflat că n-a murit în lagăr, așa cum se crezuse, ci a fost repatriat cu un grup de prizonieri acum vreo 15–16 ani.

Amănuntele acestei Queste sînt pasionante și revelatoare. Și, așa cum ne-a mărturisit Serdaru, tot ea a descifrat enigma inscripției pe care o cunoști, și care începe să mă obsedeze, nu pentru că mi s-ar părea inautentică, ci pentru că mi-e imposibil să-mi amintesc cum am petrecut acele zile de Crăciun, la Sibiu, în 1938. Altminteri, Laurian mi-a devenit tot atît de drag ca și Niculina, și confirmarea eventualei paternități nu cred că ar putea adînci mai mult această sinceră afecțiune.

Dar sînt atîtea altele de adăugat! Ți le voi spune, în parte, cînd ne vom revedea; dar, mai ales, le vei descoperi singur îndată ce vei pătrunde în acest univers de legende, artă și vis în care mă aflu de aproape 50 de ore… Sper că ai ghicit mai mult decît au spus aceste rînduri. Fii, deci, pregătit sufletește (oh! n-am mai întrebuințat expresia aceasta din tinerețe, și totuși n-am roșit scriind-o).

Pe curînd! As always,

A. D. P.

Am recitit de trei ori aceste pagini de caiet, neîncercînd să-mi stăpînesc bucuria. Niciodată nu-mi scrisese atît de mult, și privitor la lucruri atît de intime. Niciodată nu-mi spusese „Dragul meu”. Niciodată nu semnase: „As always, A. D. P.”.

Și mai era ceva. Eram sigur, acum, că nu e vorba de o nouă aventură, că nu i se pare că e îndrăgostit de Niculina.

Capitolul VI

În ziua următoare am ajuns tîrziu în strada Fîntînelor. Am auzit pendula din sufragerie bătînd ora trei, și abia intrat în birou a sunat telefonul.

— Dacă nu știi ultimele vești, începu Ghiță Horia, am să ți le dau eu. Am primit adineaori o scrisoare expediată printr-un motociclist. O scrisoare pur și simplu senzațională; repet, senzațională. A. D. P. îmi mărturisește că de-abia de acum înainte își va scrie capodopera – și această capodoperă nu va fi un roman, nici autobiografia, ci – fii atent! – citez chiar cuvintele lui, va fi un „grupaj original de piese de teatru”. Subiecte actuale, chiar foarte actuale – și a subliniat cuvîntul „actuale” – dar cu „prelungiri în mitologie”, și iar a subliniat ultimele trei cuvinte. Și ca să înțelegi ce vrea să spună îți citesc acest pasaj: „Greșeala pe care au făcut-o toți dramaturgii contemporani, greșeala pe care