am făcut-o și eu (pentru că, trebuie să-ți mărturisesc, am scris și eu o piesă, în tinerețe) este că am încercat să reinterpretăm drama, adică mitologia antică, în perspectiva istoriei moderne. Or, trebuie, dimpotrivă, să prelungim și să completăm mitologia antică prin tot ce omul occidental a învățat în ultima sută de ani. De aceea piesele mele trebuiesc întîi tipărite, adică făcute accesibile meditației fiecărui cititor în parte, și numai după aceea reprezentate (și nu neapărat pe scenele marilor teatre). Mai ales că aceste piese se presupun și se implică una pe alta, așa cum întreaga mitologie greacă este implicată în fiecare din marile tragedii clasice. De aceea am să te rog să faci loc primului volum de Teatru în programul de iarnă, amînînd Memoriile pentru la primăvară”. Acum, ce mai zici? Te-ai lămurit? mă întrebă sarcastic Ghiță Horia.

Dar nu-mi dădu răgaz să răspund. Ca și cum ar fi întrevăzut deodată nenumăratele complicații care vor rezulta din modificarea programului de iarnă, nu-și putu stăpîni un suspin de deznădejde, și trînti receptorul.

Eram tot atît de surprins ca și el. Dacă A. D. P. vorbea serios, în mai puțin de trei zile se petrecuse o adevărată conversiune. Probabil că „spectacolele” la care asistase îl entuziasmaseră într-atît, încît se hotărîse să-și încerce o dată norocul în teatru. Dar nu înțelegeam ce-l făcea să creadă că piesele pe care le va scrie vor constitui adevărata lui capodoperă. Și cînd va avea timp să le scrie atît de repede, în cîteva luni, poate chiar mai repede, dacă-i ceruse lui Horia să-i anunțe primul volum de Teatru în programul de iarnă?

Ecaterina intră tăcută, aducînd pe o tavă minusculă dulceața, cafeaua și paharul cu apă. De cum și-a ridicat ochii am ghicit că ascultase conversația la telefonul din dormitor.

— Voiam s-o chem pe Aneta, spuse roșind, și cînd am ridicat receptorul l-am auzit pe domnul director. Va să zică, adăugă zîmbind misterios, scrie piese de teatru. Dar de ce nu ne-a spus asta și nouă?

— Poate voia să ne facă o surpriză, am încercat să glumesc. Tăcu cîtva timp, privindu-mă lung, iscoditor.

— Eu îl cunosc mai bine ca dumneavoastră, și vă spun că altceva e la mijloc. O să vă convingeți mai tîrziu…

Ce satisfacție ar fi avut Ecaterina dacă l-ar fi putut asculta, chiar în seara aceea, dîndu-mi instrucțiuni pe atît de misterioase pe cît erau de precise! Dar Pandele m-a chemat la telefon acasă, cîteva ceasuri mai tîrziu. N-am apucat să-l întreb cum se simte și ce mai face, căci m-a întrebat el de la început dacă am asistat vreodată la jocul Călușarilor.

— N-am asistat, dar cunosc jocul. Adică, am văzut fotografii, am citit despre Călușari, am văzut chiar cîteva dansuri la cinematograf.

— Știi, deci, m-a întrerupt nerăbdător, că în fiecare ceată se află un personaj care n-are voie să vorbească…

— Știu. I se spune „Mutul”.

— Exact, Mutul. Și acum, ascultă-mă bine. Îți pregătești o mică valiză cu ce crezi că ai nevoie pentru cîteva zile. Nimic elegant, căci nu te invit la o recepție mondenă. Mîine după-amiază, probabil pe la 3:30–4:00, va veni să te ia de-acasă – evident nu spui nimic Ecaterinei, îi spui doar că te duci pentru cîteva zile la un prieten – va veni să te ia cu mașina un tînăr foarte brun. Va suna la ușă și va întreba de d-ta. Dar astea vor fi singurele cuvinte pe care le vei auzi de la el. (evident, în afară de cazul – bate-n lemn! – că ar fi un accident pe șosea și va trebui să dea informații). Tînărul nu va vorbi deloc în tot timpul călătoriei, pentru că, pentru diferite motive (prea complicate ca să ți le explic la telefon), în sfîrșit, pentru anumite motive, practică un ritual al tăcerii… Nu e nimic misterios la mijloc, adăugă cu oarecare timiditate. Este doar vorba, cum spuneai dumneata, de funcția rituală a spectacolului.

— M-a mișcat mult scrisoarea dumneavoastră de ieri, i-am spus profitînd de o scurtă pauză.

— Bravo! Eram de altfel sigur că așa va fi… Pe mîine, deci. Și, vezi, nu te trăda față de Ecaterina. Fii cît se poate de natural… Călătoria durează cam trei ceasuri, adăugă.

Capitolul VII

În realitate, a durat mai puțin, dar n-am știut niciodată cît. Eram desigur extrem de obosit, pentru că – lucru care mi se întîmplă foarte rar – aproape nu închisesem ochii toată noaptea. Insomnie provocată, probabil, de convorbirea cu A. D. P. Trecuse de patru dimineața cînd am pus ceasul deșteptător să sune la 10:00. Dar nu cred că am adormit înainte de 6:00; soarele răsărise de mult și strada începea să se însuflețească. Am ajuns în strada Fîntînelor puțin înainte de amiază. Am desfăcut distrat corespondența și, la plecare, i-am spus Ecaterinei că voi petrece cîteva zile la Sinaia, invitat de un prieten. Am încercat să par, cum îmi recomandase A. D. P., cît mai natural, dar din privirile bănuitoare ale Ecaterinei am înțeles că nu reușisem s-o conving.

— La ce adresă în Sinaia? a început să mă descoase. Pentru că au fost deja trei telefoane, și le-am spus la toți să telefoneze din nou după ora 2:00, să vorbească cu dumneavoastră. Și acum, ce am să le spun?

Am ridicat încurcat din umeri.

— Spune-le că am plecat la un prieten, să mă odihnesc, și că îi rog să-mi telefoneze după trei zile.

— Și dacă vă caută Maestrul?

— N-are să mă caute! am asigurat-o zîmbind, fără să-mi dau seama că mă trădasem.

Ecaterina mă privi din nou sever în ochi, aproape cu duritate.

— Va să zică, v-a telefonat.

Am încercat să ies din încurcătură prefăcîndu-mă că izbucnesc în rîs.

— Pentru că orice ți-aș răspunde tot n-ai să mă crezi, prefer să nu răspund deloc…

Apoi i-am strîns mîna cu căldură (știam cît este de sensibilă la acest gest amical) și am plecat. Dar cu cît mă apropiam de casă, cu atît mă umilea și mă exaspera gafa pe care