Estimarea mea despre căpitani şi negustori se clătina. Speranţa mea de supravieţuire se diminua. Îmi rămânea doar setea.

Şi dacă proviziile erau la prova, sub prelată? M-am întors şi m-am târât înapoi. Mă simţeam ca o şopârlă scorojită. M-am dus la prelată. Era perfect întinsă. Dacă o derulam, aş fi putut să am acces la proviziile care probabil erau sub ea. Dar asta însemna să pătrund în bârlogul lui Richard Parker.

Nu era niciun dubiu. Setea mă împingea. Am dat la o parte vâsla de sub prelată. Mi-am pus colacul în jurul mijlocului. Am pus vâsla pe prova. M-am aplecat peste copastie şi am scos frânghia din cârligele ce ţineau prelata fixată. Era foarte dificil. Dar după primul cârlig, al doilea şi al treilea au fost mai uşor de mişcat. Am făcut acelaşi lucru la celălalt capăt al pupei. Tensiunea din prelată s-a micşorat. Stăteam pe ea, cu picioarele îndreptate către pupa.

Am derulat prelata un pic. Imediat, am fost răsplătit. Prova era la fel ca pupa. Avea bănci de colţ şi pe ele, la câţiva centimetri de pupa, ceva metalic strălucea ca un diamant. Era închizătoarea unui capac. Inima a început să-mi bată repede. Am continuat să dau prelata deoparte. M-am uitat pe sub ea. Capacul era ca un triunghi rotunjit, de un metru lăţime şi şaizeci de centimetri adâncime. În acel moment, am văzut o masă portocalie. Mi-am tras capul înapoi. Dar pata nu se mişca şi nu arăta a tigru. M-am uitat din nou. Nu era un tigru. Era un colac. Erau câţiva colaci în fundul bârlogului lui Richard Parker.

M-a trecut un fior. Printre colaci, parţial, ca printre nişte frunze, l-am zărit pe Richard Parker, fără niciun dubiu. I-am văzut coapsele şi spatele. Roşcat, dungat şi pur şi simplu enorm. Stătea pe burtă, cu faţa la pupa. Stătea nemişcat, cu excepţia respiraţiei care îi mişca pieptul. Am fost şocat cât de aproape era. Era la un metru sub mine. Dacă mă întindeam, putem să-l ciupesc de spate. Iar între noi nu era nimic altceva decât o prelată.

— Doamne, ai grijă de mine! Nicio rugă nu era mai pasionată şi, în acelaşi timp, mai blândă. Stăteam nemişcat. Trebuia să beau apă. Am coborât mâna şi am desfăcut închizătoarea de metal. Am tras de capac. Am dat peste un fel de compartiment.

Tocmai am menţionat noţiunea de detalii salvatoare. Capacul era prins în balamale la câţiva centimetri de banca de la prova ceea ce însemna că, atunci când s-a deschis capacul, acesta a blocat ca o barieră spaţiul prin care Richard Parker se putea strecura spre mine după ce ar fi trecut de colacii de salvare. Am deschis capacul până când a căzut peste vâslă şi marginea prelatei. Am înaintat la prova, cu un picior pe marginea zăvorului deschis şi cu celălalt pe capac. Dacă Richard Parker decidea să mă atace de dedesubt, ar fi trebuit să împingă capacul. Acest lucru m-ar anunţa şi m-ar ajuta să cad în apă ajutându-mă de colac. Dacă venea pe cealaltă parte, căţărându-se pe prelată, puteam să-l văd din timp şi să mă arunc în apă. M-am uitat împrejur. Nu era niciun rechin.

M-am uitat în jos. Am crezut că o să leşin de bucurie. Capacul deschis îmi revela alte lucruri. O, ce plăcere să vezi un lucru făcut de mâna omului! Acest moment de revelaţie materială mi-a adus un surplus de plăcere un amestec de speranţă, surpriză, îndoială, fior, recunoştinţă neegalat de niciun Crăciun, o zi de naştere, o nuntă, un Diwali, o ocazie de a dărui. Eram nebun de fericire.

Ochii mi-au căzut peste ceea ce căutam. Fie că este într-o cisternă sau într-o cutie, apa nu se poate confunda. În această barcă, vinul vieţii era servit în cutii galbene care se puteau ţine în mână foarte uşor. Pe ele era scris Apă de Băut cu litere negre. Firma era HP Foods Ltd., iar conţinutul era 500 ml. Erau grămezi de cutii, prea multe să poată fi numărate dintr-o privire.

Cu o mână tremurândă, m-am aplecat şi am luat una. Era rece şi grea. Aerul dinăuntru bolborosea şi scotea un sunet, un glub glub glub. Aveam să scap de setea cumplită. Pulsul mi s-a accelerat la acest gând. Trebuia doar să deschid cutia.

M-am oprit. Cum să fac asta?

Aveam o cutie din metal – cu siguranţă aveam şi un desfăcător. M-am uitat în rezervor. Erau multe lucruri. Am început să caut. Mi-am pierdut răbdarea. Trebuia să beau acum sau aveam să mor. Nu găseam instrumentul dorit. Dar n-aveam timp de disperare. Trebuia să acţionez. Oare puteam s-o deschid cu unghiile? Am încercat. N-am reuşit. Cu dinţii? Nu merita să încerc. M-am uitat peste copastie. Cârligele de la prelată. Scurte, boante, solide. Am îngenuncheat pe bancă şi m-am aplecat. Ţinând cutia cu amândouă mâinile, am lovit-o de cârlig. Am făcut o adâncitură. Am încercat încă o dată. O altă adâncitură aproape de cealaltă. Din lovitură în lovitură, am reuşit. A apărut o perlă de apă. Am lins-o. Am întors cutia şi am lovit-o în partea cealaltă ca să fac o altă gaură. Munceam ca un nebun. Am făcut o gaură mai mare. M-am aşezat din nou pe copastie. Am ridicat-o, am deschis gura şi am înclinat cutia.

Sentimentele mele pot fi imaginate, dar nu descrise. Apa cristalină mi-a uns gâtul lacom, pură, delicioasă, gâlgâitoare. Un fel de viaţă lichidă. Am scurs ultima picătură din cupa galbenă, lipindu-mi buzele de gaură pentru a primi şi senzaţia de umezeală. Am făcut „Ahhhhh!”, am aruncat cutia peste bord şi am luat alta. Am deschis-o la fel ca şi pe prima şi i-am băut conţinutul la fel de repede. Cutia a aterizat tot peste bord şi am deschis alta. Care a sfârşit tot în ocean. Am luat alta. Am băut patru cutii, doi litri din cel mai suculent nectar, înainte de a mă opri.

Poate credeţi că atâta apă băută deodată, după mai multe zile de sete, avea să-mi facă rău. Prostii! Nu m-am simţit mai bine în toată viaţa mea. Puneţi mâna pe