― O încercare a sănătăţii mintale, observă Larry.

― Să votăm, propuse Stu, întins la pământ. Eu votez să vă continuaţi drumul.

― Şi eu, interveni Ralph. Îmi pare rău, Stu. Dar dacă Dumnezeu va veghea asupra noastră, poate ca va veghea şi asupra ta...

― Eu refuz să plec, se încăpăţână Larry.

― Nu te gândeşti la Stu, zise Glen. Cred că, de fapt, încerci să salvezi un lucru din tine. Dar de data asta hotărârea corectă este să mergem mai departe, Larry. Nu avem de ales.

Larry se frecă încet la gură cu dosul palmei şi spuse:

― Să rămânem aici peste noapte. Să ne gândim bine la ce avem de făcut.

― Nu, îl contrazise Stu.

Ralph făcu din cap un semn afirmativ. Atunci Glen pescui sticla cu „pilule pentru artrită” din buzunar şi o puse în mâna lui Stu.

― Sunt pe bază de morfină, îi destăinui el. Trei sau patru ar putea fi doza mortală. Privirile lui se încrucişară cu ale lui Stu. M-ai înţeles, East Texas.

― Mda, sigur că da.

― Despre ce vorbiţi? strigă Larry. Ce naiba îi sugerezi?

― Chiar nu ştii?

Ralph i se adresase cu un asemenea dispreţ, încât, pentru moment, Larry fu redus la tăcere. Apoi toate începură să i se perinde pe dinaintea ochilor cu viteza de coşmar cu care îţi trec prin faţa ochilor feţele străine când te dai în lanţuri la bâlci: pilule, calmante, barbiturice. Rita. O întorsese în sacul ei de dormit şi constatase că e moartă şi ţeapănă şi că din gura ei se scurge o borâtură verde, ca o peltea amară.

― Nu! strigă el, încercând să-i smulgă sticla din mână lui Stu.

Ralph îl prinse strâns. Larry ridică din umeri.

― Dă-i drumul, spuse Stu. Vreau să stau de vorbă cu el.

Ralph continua să-l strângă, privindu-l întrebător pe Stu.

― Nu, hai, dă-i drumul.

Ralph se conformă, dar părea pregătit să sară oricând.

― Vino aici, Larry. Lasă-te pe vine lângă mine.

Larry se apropie de Stu şi se uită cu jale în ochii lui.

― Nu mi se pare în ordine, omule. Când cineva cade şi-şi rupe piciorul, nu te... nu poţi s-o iei din loc şi să-l laşi să moară. Nu ştii? Hei, omule... Atinse obrazul lui Stu. Te rog. Gândeşte-te.

Stu îi strânse mâna lui Larry.

― Crezi că sunt nebun? întrebă Stu.

― Nu! Nu, dar...

― Şi crezi că oamenii care sunt în toate minţile n-au dreptul să hotărască singuri ce vor să facă?

― Vai, spuse Larry, şi începu să plângă.

― Larry, asta n-are nimic de-a face cu tine. Vreau ca voi să vă vedeţi de drum. Dacă reuşiţi să scăpaţi de la Vegas, întoarceţi-vă tot pe aici. Poate că Dumnezeu va trimite un corb ca să mă hrănească, n-ai de unde să ştii. Am citit odată în paginile de curiozităţi că omul poate rezista şaptezeci de zile fără hrană, dacă are apă.

― Până atunci, vine iarna în locurile astea. O să mori de frig în trei zile, chiar dacă nu iei pastile.

― Asta nu te mai interesează pe tine. Tu ai acum altceva de făcut.

― Nu mă alunga, Stu.

― Ba te alung, hotărî Stu neînduplecat.

― Chestia asta pute, zise Larry, ridicându-se. Ce o să zică Fran când va afla că te-am lăsat pradă popândăilor şi uliilor?

― Nu va spune nimic nici dacă nu ajungeţi dincolo ca să vă ocupaţi de celălalt. Nici Lucy. Sau Dick Ellis. Sau Brad. Sau oricare dintre ceilalţi.

― Okay, se dădu Larry bătut. Dar mâine. Facem tabăra aici în noaptea asta şi poate vom avea vreun vis... ceva...

― Fără vise, spuse Stu cu blândeţe. Fără semne. Nu merge aşa. Ai rămâne o noapte şi nu s-ar întâmpla nimic, şi atunci ai vrea să rămâi încă o noapte, şi încă una... Trebuie să plecaţi chiar acum.

Larry se îndepărtă, cu fruntea în pământ, şi rămase aşa, cu spatele la el.

― Foarte bine, spuse el în cele din urmă, cu o voce atât de slabă, încât abia putea fi auzit. Facem aşa cum spui tu. Dumnezeu să aibă în pază sufletele noastre.

Ralph se apropie de Stu şi îngenunche alături.

― Ai dori să-ţi aducem ceva anume, Stu?

Acesta zâmbi:

― Mda, tot ce-a scris Gore Vidal în viaţa lui – cărţile despre Lincoln, Aaron Burr şi ceilalţi. De mult aş fi vrut să le citesc. Acum s-ar zice că aş avea prilejul.

Ralph îi zâmbi strâmb:

― Scuză-mă, Stu. Din câte se pare, nu mă pot abţine.

Stu îl strânse de mână şi Ralph se îndepărtă. Se apropie Glen. Şi el plânsese, şi când se aşeză lângă Stu, lacrimile-i porniră din nou.

― Haide, haide, nu fi copil, îl consolă Stu. Am să mă descurc eu.

― Larry are dreptate, n-ar trebui să ne purtăm aşa. Cum te-ai purta cu un cal...

― Ştii foarte bine că aşa trebuie să fie.

― Cred că da, însă cine ştie cu adevărat? Cum îţi simţi piciorul?

― În clipa asta nu mă doare deloc.

― Bine, ai pastilele. Glen se şterse cu palma la ochi. Adio, East Texas. Mi-a părut nemaipomenit de bine să te cunosc.

Stu se întoarse într-o parte.

― Nu-mi spune adio, Glen. Mai bine spune la revedere, aduce noroc. E posibil să ajungi până la jumătatea malului ăluia afurisit şi să cazi înapoi, aici, şi atunci o să ne petrecem iarna jucând cărţi.

― Nu mai durează mult, spuse Glen. Eu simt asta, tu nu?

Pentru că şi el avea acelaşi sentiment, Stu se întoarse şi-l cercetă pe Glen.

― Mda, şi eu, recunoscu, apoi zâmbi uşor. Dar nu mă voi teme de niciun rău, corect?

― Corect! Vocea lui Glen coborî până deveni şoaptă. Dacă vezi că nu se mai poate, nu sta pe gânduri, Stuart. Să nu te chinuieşti.

― Nu.

― Atunci, adio.

― Adio, Glen.

Cei trei se retraseră în partea de vest a torentului şi, după o ultimă privire peste umăr, Glen porni primul. Stu îi urmări înaintarea cu îngrijorare. Bătrânul mergea neglijent, aproape fără să-i pese şi fără să-şi aleagă punctele de sprijin. Terenul cedă sub paşii săi o dată, apoi încă o dată. De ambele dăţi îşi întinse nonşalant mâna şi de fiecare dată avu norocul să găsească punctul de priză. De-abia după ce ajunse sus, Stu oftă cu uşurare, lăsând să-i iasă tot aerul din plămâni, şi începu din nou să respire ca lumea.

Îl urmă Ralph şi, după ce şi el ajunse cu bine în vârf, Stu îl chemă pentru ultima oară pe Larry la el. Îi studie chipul, reflectând că semăna remarcabil,