— Ce faci, păpuşico? striga cel mai beat dintre bărbaţii de pe celălalt trotuar. Nu vrei să bem ceva împreună? Dă-i papucii lu' Roşcăţel şi hai să bem o bere!

— Hai să ne aşezăm undeva, spuse Hermione repede, în

timp ce Ron deschise gura să le strige ceva înapoi. Uite, aici e bine, hai să intrăm!

Era o cafenea non-stop mică şi dărăpănată. Toate mesele cu blaturi de plastic erau acoperite cu un strat subţire de grăsime, dar măcar nu era nimeni. Harry se strecură primul în  separeu şi Ron se aşeză lângă el, vizavi de Hermione, care stătea cu spatele spre uşă, ceea ce nu îi plăcea deloc: se uita  peste umăr atât de des, încât părea să aibă un tic. Lui Harry nu  îi plăcea că se opriseră din mers - când erau în mişcare, avea  senzaţia că se îndreaptă spre un scop. Sub pelerină, simţea  cum ultimele efecte ale PoliPoţiunii se duceau şi cum mâinile îi  reveneau la lungimea şi forma lor naturală. Îşi scoase ochelarii  din buzunar şi şi-i puse din nou la ochi. Câteva minute mai  târziu, Ron spuse:

— Ştiţi, suntem destul de aproape de „Ceaunul Crăpat", este chiar la „Charing Cross"...

— Ron, n-avem cum! spuse Hermione imediat.

— Nu să rămânem acolo, ci să mergem să aflăm ce se întâmplă!

— Ştim ce se întâmplă! Cap-de-Mort a pus stăpânire pe minister, ce altceva mai e de ştiut?

— Bine, bine, era doar o idee!

Se lăsă o tăcere încordată. Chelneriţa care mesteca gumă îşi târşâi picioarele până la ei şi Hermione comandă două  cappuccino: dat fiind că Harry era invizibil, ar fi fost suspect săi comande unul şi lui. Doi muncitori solizi intrară în cafenea şi  se strecurară în separeul de după al lor. Hermione spuse în  şoaptă:

— Eu zic să găsim un loc liniştit unde să Dispărem şi să  mergem undeva la ţară. Odată ajunşi acolo, o să le putem  trimite un mesaj celor din Ordin.

— Deci poţi să faci faza cu Patronusul vorbitor? întrebă Ron.

— Am exersat şi cred că pot, zise Hermione.

— Bine, atâta timp cât nu o să aibă probleme din cauza  noastră, deşi s-ar putea să-i fi arestat deja. Dumnezeule, e  dezgustător, adăugă Ron, după ce luă o gură din spuma  cenuşie de cafea.

Chelneriţa îl auzise şi îi aruncă lui Ron o privire răutăcioasă, în timp ce se duse să le ia comanda noilor veniţi.

Cel mai masiv dintre cei doi muncitori, pe care Harry îl observă  că era blond şi uriaş, îi făcu semn să plece. Aceasta se holbă la  el, jignită.

— Păi, hai să mergem atunci, nu vreau să beau mizeria asta,  spuse Ron. Hermione, ai bani încuiaţi ca să plătim?

— Da, mi-am lichidat contul de economii înainte să vin la Vizuină. Pun pariu că tot mărunţişul e pe fund, oftă Hermione,  întinzând mâna după gentuţa cu periuţe.

Cei doi muncitori făcură acelaşi lucru şi Harry îi imită din instinct: toţi trei îşi scoaseră baghetele. Ron, dându-şi seama de ce se întâmpla abia după câteva secunde, se aruncă peste masă, împingând-o pe Hermione într-o parte pe banchetă. Forţa  vrăjilor Devoratorilor Morţii distruse zidul acoperit cu faianţă, în  dreptul căruia tocmai fusese capul lui Ron, în timp ce Harry,  încă invizibil, strigă: „Stupefy!"

Devoratorul Morţii cel blond şi masiv fu lovit direct în faţă  de un jet de lumină roşie: căzu într-o parte, pierzându-şi  cunoştinţa. Tovarăşul său, incapabil să vadă cine aruncase vraja, ţinti din nou către Ron: frânghii negre, lucioase, ţâşniră  din vârful baghetei sale şi îl legară pe Ron din cap până-n picioare. Chelneriţa ţipă şi fugi spre uşă. Harry trimise încă o Vrajă de împietrire spre Devoratorul Morţii cu chipul  contorsionat, care îl legase pe Ron, dar nu îl nimeri  - vraja  ricoşa în fereastră şi o lovi pe chelneriţa, care căzu în faţa uşii.

— Expuîso! strigă Devoratorul Morţii şi masa în spatele căreia stătea Harry explodă.

Forţa exploziei îl trânti de perete şi simţi cum îi scapă din mână bagheta, în timp ce pelerina îi alunecă de pe el.

— Petrificus totalus! strigă de undeva Hermione şi  Devoratorul Morţii se prăbuşi în faţă, ca o statuie, cu o bufnitură puternică, scrâşnind peste cioburile de porţelan,  bucăţile de masă şi cafeaua vărsată.

Hermione ieşi de sub banchetă, scuturându-şi din păr cioburi  ale scrumierei din sticlă şi tremurând din cap până-n picioare.

— D'Diffindo! spuse ea, îndreptându-şi bagheta spre Ron,  care urlă de durere când ea îi sfâşie blugii în dreptul genunchilor, lăsându-i o tăietură adâncă. Vai, iartă-mă, Ron,  îmi tremură mâna! Diffindo! Frânghiile tăiate căzură în părţi. Ron se ridică şi îşi scutură mâinile, să şi le dezmorţească. Harry îşi culese bagheta de pe jos şi urcă pe dărâmături, ducându-se la locul unde zăcea pe banchetă Devoratorul Morţii cel blond şi masiv.

— Trebuia să-l fi recunoscut, era acolo în noaptea când a  murit Dumbledore, spuse el.

Îl întoarse pe Devoratorul Morţii cu faţa în sus, cu piciorul; ochii bărbatului se mişcau fără oprire, mutându-se de la Harry la  Ron, iar apoi la Hermione.

— E Dolohov, spuse Ron. Îl recunosc din afişele cu oameni  daţi în urmărire. Cred că acela mai masiv e Thorfin Rowle.

— Ce contează cum îi cheamă?! spuse Hermione pe un ton  puţin isteric. Cum ne-au găsit? Ce o să ne facem?

Teama îl făcu pe Harry să gândească oarecum mai limpede.

— Încuie uşa, îi spuse el, şi, Ron, stinge luminile.

Se uită în jos la Dolohov, care era paralizat, gândind de zor, în timp ce uşa se închise şi Ron aprinse Deluminatorul,  cufundând cafeneaua în beznă. Harry îi auzi pe bărbaţii care se luaseră mai devreme de Hermione, strigând la o altă fată în  depărtare.

— Ce o să facem cu ei? îi şopti Ron lui Harry în întuneric. Apoi adăugă şi mai încet:

— Îi omorâm? Ei ne-ar omorî pe noi. Era cât pe ce s-o facă. Hermione se cutremură şi făcu un pas înapoi. Harry clătină din  cap.

— Nu trebuie decât să le ştergem amintirile, spuse Harry. E  mai bine aşa, ca să