Eu habar n-aveam, pe vremea aia, ce e Sorbona, dar nici nu mă interesa. Mai era mult până la 25 de ani când aveam să fiu, în sfârșit, adult, după cum cântau pionierii, la televizor, în fiecare duminică dimineață, melodia aia cu Noi în anul 2000, când n-o să mai fim copii. După care vocile li se subțiau așa, cumva, și nu mai înțelegeam prea bine ce spun.

Câțiva ani mai târziu, românii îl împușcau pe Ceaușescu și frontierele se deschideau, în sfârșit. Aveam 14 ani proaspăt împliniți când am plecat prima dată, cu școala, într-o excursie, în străinătate, undeva în sudul Franței. Cică un fel de recompensă pentru ăștia ca mine, cu notă mare la Olimpiada de franceză. Dar, de fapt, doar eu și cu încă două sau trei fete vorbeam limba, ceilalți ajunseseră acolo cu pile. Ne-au trimis într-un camping, la vreo câțiva kilometri de un sat amărât, într-un fel de tabără pentru copiii din cămine. În prima sau în a doua seară, au dat o petrecere în cinstea noastră. Un băiat cu ochelari m-a invitat la dans și înainte de refren mi-a pus o mână pe fund.

După aceea, am tot revenit în Franța. Plecam și mă întorceam într-un du-te-vino care până la urmă nu a dus la nimic concret. Nu am făcut Sorbona. Doar l-am întâlnit pe F. A fost o vreme când mă duceam la Paris doar ca să mă simt mai aproape de el, de parcă, dacă ajungeam în decorul bun, visurile aveau mai multe șanse să devină realitate. Mergeam singură pe străzi și mă gândeam cum ar fi să apară de undeva, din mulțime și, cu gândul ăsta în cap, stăteam diminețile în oglindă ca și cum de partea cealaltă ar fi fost el, nu eu.

Acum însă, tocmai se întâmplă. Sunt din nou la Paris și urmează să petrecem weekendul împreună. Mi-era dor de el și de oraș, așa că mi-am cumpărat un bilet la Blue Air și am venit să-i văd. Cred că era o marți sau o miercuri pe la prânz când am văzut o promoție la zboruri și am apăsat pe butonul „cumpără” fără să stau să mă gândesc prea mult. Apoi am sunat-o pe mama să o chem să stea cu copilul și m-am dus la mall să-mi cumpăr ceva nou. Știu că acolo, în cabina de probă, m-am gândit că e chiar mișto să trăiești. Știu asta pentru că mi-am zis că o să încerc să nu uit momentul ăla și uite că m-am ținut de cuvânt.

Acum, e o vineri și până să ajungă trenul lui F. în Gare de l'Est mai sunt câteva ore bune. Doar ale mele. Am învățat în ultima vreme că timpul se dilată pe măsură ce reușesc să-l umplu. Pentru asta trebuie doar să fiu aici și acum. Copiii fac așa. Și tot ei se joacă de-a ce nu sunt, dar și-ar dori să devină. De exemplu, pariziancă. Sau tânără. Nu am o problemă cu bătrânețea, nu asta mă sperie, ci să mă văd ajunsă acolo fără să-mi dau seama cum. Sunt ani din viața mea despre care tot ce știu e că au trecut și atât. Nimic cu adevărat spectaculos, nicio amintire cu care să-i țintuiesc undeva, în capul meu, așa cum îmi lipeam altădată afișe prin cameră. Sau poate că sunt eu prea pretențioasă și vreau prea multe. Poate că așa e. Să știi, mama, că uneori am senzația că ești cât mine de mică. Așa-mi zice copilul. L-am lăsat acasă. Mă simt vinovată că îndrăznesc să fac ceva pentru mine și doar pentru mine. Că vreau să mă simt femeie și nu mamă. O femeie care așteaptă un bărbat. Atât. Nimic complicat, nimic spectaculos. Dar mă simt vinovată.

Am intrat într-o cafenea și m-am așezat la o măsuță, lângă geam. Am cerut o cafea neagră, fără zahăr, și acum, cu ceașca fierbinte în mână, mă uit la oamenii care trec pe stradă. Un el și o ea s-au oprit și se sărută fix în mijlocul trotuarului. Când se desprind unul de celălalt, ea se uită oarecum buimacă de jur împrejur, de parcă s-ar afla într-un loc complet necunoscut. Are părul lung și negru, prins într-o coadă de cal, și niște cizme gri, de piele întoarsă, cu platformă. Privirile ni se intersectează și mă trezesc zâmbindu-i, doar pentru că știu că fericirea ei va fi a mea, peste … mă uit la ceas … trei ore și patruzeci de minute. Asta e tot ce-mi doresc: să știu că aștept ceva cu certitudinea că se va întâmpla.

Mai demult, pe vremea când obișnuiam să vin la Paris cam o dată la doi ani, îmi inventasem un joc. Mă prefăceam că sunt de-a locului și că băutul unei cafele de una singură, cu o revistă sau o carte în față, era doar un ritual menit să-mi aducă un moment de respiro pe parcursul unei zile foarte aglomerate. Câteva zeci de minute, o jumătate de oră, cel mult, de timp cu mine însămi și cu gândurile mele, înainte să mă duc să fac niște cumpărături și să mă trag spre casă. Așa îmi plăcea să-mi imaginez. Mergeam pe străzi și mă gândeam că undeva, printre miile de apartamente luminate, cu tavane înalte și ferestre fără perdele, era și casa mea. Și că el mă aștepta. Sau măcar că urma să vină. Iubitul meu francez. La sfârșit, cu cafeaua băută și visul terminat, mă opream, în drum spre hotel, în vreo patiserie și-mi luam un croasant cu migdale pe care-l băgam în geantă și-l mâncam mai târziu, în pat. Cuplul a plecat, ţinându-se de mână. Mi-am terminat cafeaua și mă gândesc ce să fac. Afară a început un fel de ploaie măruntă și, dintr-odată, trotuarul din fața geamului se umple de umbrele colorate. Ce frumos, îmi zic și rămân așa, cu capul în palma deschisă, cu cotul sprijinit de masă și mă gândesc că ultima oară când