întors, au găsit-o pe mama stând în bucătărie singură şi gânditoare. Când i-a văzut, s-a ridicat şi i-a făcut semn lui Liesel să se apropie, observând lacrimile uscate care îi brăzdau chipul. A strâns-o lângă ea pe fată şi a copleşit-o cu o tipică îmbrăţişare aspră.

– Alles gut, Saumensch?

Nu avea nevoie de un răspuns.

Totul era în ordine.

Şi, în acelaşi timp, era groaznic.

Somnorosul

Max Vandenburg a dormit timp de trei zile.

Liesel îi veghe anumite etape ale somnului. Aţi putea spune că, deja în a treia zi, devenise o obsesie să-l verifice, să vadă dacă mai respira. Putea acum să interpreteze semnele de viaţă, de la mişcarea buzelor, barba care creştea, până la şuviţele de păr care se mişcau aproape insesizabil atunci când capul tresărea involuntar în somn.

Adesea, când îl privea, o chinuia gândul că el tocmai se trezise şi, cu ochii larg deschişi, o vedea – o privea privind. Ideea de a fi prinsă o deranja şi o entuziasma în acelaşi timp. Era îngrozită de asta. Dar o şi incita. Abia când mama a strigat-o, a reuşit să se rupă de acolo, fiind şi alinată, şi dezamăgită că nu va fi acolo când el se va trezi.

 

Câteodată, spre sfârşitul maratonului de somn, el a vorbit.

A dat un recital de nume murmurate. O listă de bifat.

Isaac. Mătuşa Ruth. Sarah. Mama. Walter. Hitler.

Familie. Prieten. Duşman.

Toţi erau cu el sub pătură şi, la un moment dat, păru că se luptă cu sine.

– Nein, a şoptit el. A repetat de şapte ori. Nu.

Liesel, care tocmai îl privea, deja observa similarităţile dintre străin şi ea însăşi. Amândoi erau agitaţi când au sosit pe strada Himmel. Amândoi aveau coşmaruri.

 

Când veni momentul, el s-a trezit cu tresărirea neplăcută a dezorientării. Deschise gura pentru o clipă după ce deschise ochii şi se ridică drept.

– Ai!

O urmă de glas îi scăpă din gură.

Când văzu faţa cu susul în jos a unei fete deasupra lui, pentru un moment, avu senzaţia iritantă de nefamiliaritate şi amintire bruscă – decodarea exactă a unde şi când era în prezent. După câteva secunde, reuşi să se scarpine în cap (freamătul curiozităţii) şi o privi. Mişcările lui erau fragmentate şi acum ochii lui căprui şi apoşi erau deschişi. Adânci şi grei.

Reflex, Liesel se dădu înapoi.

Era prea înceată.

Străinul se întinse şi o luă de braţ cu mâna încălzită de somn.

– Te rog!

Şi vocea o prindea, ca nişte unghii care strângeau. O strânse de mână.

– Papa!

Tare.

– Te rog!

Blând.

Era o după-amiază târzie, cenuşie şi scânteietoare, dar numai o lumină murdară avea voie să pătrundă în cameră. Era tot ceea îngăduia ţesătura draperiilor. Dacă sunteţi optimişti, gândiţi-vă la ea ca având culoarea bronzului.

Când papa veni, rămase la început în prag şi văzu degetele încleştate cu care Max Vandenburg o ţinea pe Liesel şi chipul lui disperat.

– Văd că voi doi v-aţi cunoscut, zise el.

Degetele lui Max începură să se relaxeze.

Schimbul de coşmaruri

Max Vandenburg a promis că nu va mai dormi niciodată în camera lui Liesel. La ce se gândise în prima noapte? Ideea în sine îl înspăimânta.

A găsit explicaţia în faptul că era atât de tulburat la venire, încât a permis un astfel de lucru. Pivniţa era singurul loc pentru el, în opinia sa. Să trecem peste frig şi singurătate. Era un evreu şi, dacă exista vreun loc unde îi era menit să stea, acela era pivniţa sau vreun alt loc al supravieţuirii.

– Îmi cer scuze, li se confesă el lui Hans şi Rosei pe treptele subsolului. De acum încolo, voi sta aici. Nu veţi auzi de mine. Nu o să scot un sunet.

Hans şi Rosa, amândoi cufundaţi în disperarea situaţiei dificile, nu l-au contrazis nici măcar cu privire la frig. Au dus pături jos şi au umplut lampa cu kerosen. Rosa a admis că nu va fi prea multă mâncare, la care Max a rugat-o arzător să aducă numai resturi şi numai când nu erau dorite de nimeni altcineva.

– Na na, l-a asigurat Rosa. Vei fi hrănit, pe cât voi putea.

Au dus şi salteaua jos, luând-o de pe patul liber din camera lui Liesel şi înlocuind-o cu cearşafuri stropite cu vopsea – un troc excelent.

Jos, Hans şi Max au pus salteaua sub scară şi au construit un perete de cearşafuri într-o parte. Erau îndeajuns de înalte ca să acopere toată intrarea triunghiulară şi, în lipsă de altceva, puteau fi uşor mutate dacă Max avea mare nevoie de aer în plus.

Papa s-a scuzat.

– E destul de jalnic, realizez.

– Mai bine decât nimic, l-a asigurat Max. Mai bine decât merit – vă mulţumesc.

Cu câteva bidoane de vopsea bine poziţionate, Hans chiar a fost de acord că pur şi simplu arăta ca un morman de cârpe adunat neglijent în colţ, ca să nu stea în drum. Singura problemă era că nu trebuiau decât să fie mutate câteva bidoane şi date la o parte un cearşaf sau două pentru ca oricine să-l miroasă pe evreu.

– Să sperăm doar că va fi îndeajuns, spuse el.

– Trebuie. Max s-a târât înăuntru. Mulţumesc, a zis el din nou.

 

Mulţumesc.

Pentru Max Vandenburg, acesta era cel mai demn de milă cuvânt pe care-l putea rosti vreodată, întrecut doar de „îmi pare rău”. Simţea un imbold permanent de a le spune pe ambele, izvorâte de vina chinuitoare.

De câte ori în acele prime ore de trezie nu a dorit să iasă din subsol şi să plece din casă cu totul? Trebuie să fi fost sute.

De fiecare dată însă nu a fost decât un acces de durere.

Ceea ce a înrăutăţit totul şi mai mult.

Îşi dorea să iasă – Dumnezeule, cât mai dorea (sau cel puţin îşi dorea să-şi dorească) –, dar ştia că nu o va face. Era asemănător cu modul în care şi-a părăsit familia din Stuttgart, sub un văl de loialitate fabricată.

Ca să trăiască.

A trăi înseamnă a trăi.

Preţul erau vina şi ruşinea.

 

În primele câteva zile în pivniţă, Liesel nu a avut treabă cu el. Îi nega existenţa. Părul lui foşnitor, degetele lui reci, alunecoase.

Prezenţa-i torturată.

 

Mama şi papa.

Era o aşa gravitate între ei şi neputinţa de a lua decizii.

S-au întrebat dacă l-ar putea muta.

– Dar unde?

Nu găsiră niciun răspuns.

În situaţia asta, erau lipsiţi de prieteni şi paralizaţi.