Nu exista vreun loc în care Max Vandenburg să se poate duce. Numai în casa lor. Hans şi Rosa Hubermann. Liesel nu îi văzuse niciodată uitându-se unul la altul atât de mult sau atât de solemn.

Ei au fost cei care i-au dus mâncare şi au aranjat să-şi facă nevoile într-un bidon de vopsea gol. Conţinutul va fi golit de Hans pe cât de prudent posibil, în speranţa că va primi mai multe lucrări ca zugrav. Roza i-a dus şi nişte găleţi cu apă fierbinte, ca să se spele. Evreul era murdar.

 

Afară, un munte de aer rece de noiembrie aştepta la uşa principală de fiecare dată când Liesel pleca din casă.

Cădea burniţă cu lopata.

Frunze moarte se aşterneau pe stradă.

Nu trecu mult şi a fost rândul hoţului de cărţi să viziteze pivniţa. Au obligat-o.

A coborât prudentă treptele, ştiind că nu era nevoie de vreun cuvânt. Sunetul paşilor era de ajuns să-l trezească.

Rămase în mijlocul pivniţei şi aşteptă, simţind mai degrabă că stătea în mijlocul unui câmp întins şi mohorât. Soarele apunea în spatele unei recolte de cearşafuri folosite la zugrăvit.

Când Max apăru, avea în mână Mein Kampf. Când sosise, i-o oferise înapoi lui Hans Hubermann, care i-a spus că putea să o păstreze.

 

Fireşte că, în timp ce ţinea în mâini mâncarea pentru cină, Liesel nu-şi putea lua ochii de la ea. Era o carte pe care-o văzuse de câteva ori la BDM, dar nu fusese citită sau folosită direct în activităţile lor. Uneori, se făcuseră referiri la importanţa sa şi promisiuni că, în anii următori, va apărea ocazia de a o studia, când vor avansa în Divizia de seniori din Tineretul Hitlerist.

Max, urmându-i privirea, examina şi el cartea.

– Este? şopti ea.

Avea o notă ciudată în voce care i se împleticea în gură.

Evreul îşi apropie puţin capul.

– Bitte? Poftim?

I-a dat supa de mazăre şi s-a întors pe scări, roşie, grăbită şi simţindu-se ca o proastă.

 

– Este o carte bună?

În baie, în faţa oglinzii mici, exersa ce voia să spună. Mirosul de urină încă o înconjura, deoarece Max folosise bidonul de vopsea chiar înainte ca ea să coboare. „So ein G’stank, se gândi ea. Ce putoare.”

Urina nimănui nu miroase la fel de bine ca propria urină.

Zilele înaintau cu greu.

În fiecare seară, înainte să se cufunde în somn, îi auzea pe mama şi pe papa în bucătărie, discutând ceea ce fusese făcut, ce făceau acum şi ceea ce trebuia să se întâmple de acum încolo. Între timp, o imagine a lui Max plana lângă ea. Era mereu expresia rănită şi recunoscătoare de pe faţa lui şi ochii apoşi.

O singură dată s-a petrecut o erupţie în bucătărie.

Papa.

– Ştiu!

Vocea lui era abrazivă, dar o reduse grabnic la o şoaptă înăbuşită.

– Totuşi, trebuie să o fac în continuare, măcar de câteva ori pe săptămână. Nu pot să fiu aici tot timpul. Avem nevoie de bani şi, dacă nu mai cânt acolo, vor deveni bănuitori. S-ar putea întreba de ce m-am oprit. Le-am spus că ai fost bolnavă săptămâna trecută, dar acum trebuie să facem totul ca întotdeauna.

Aici era problema.

Viaţa se înrăutăţise în cel mai sălbatic mod cu putinţă, dar era imperativ ca ei să se poarte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Imaginaţi-vă că zâmbiţi după o palmă pe care aţi primit-o peste faţă. Apoi, gândiţi-vă că faceţi asta douăzeci şi patru de ore pe zi.

Asta era ocupaţia de a ascunde un evreu.

 

După ce zilele s-au transformat în săptămâni, devenise, în lipsă de altceva, o acceptare deranjantă a ceea ce se întâmplase – totul fusese rezultatul războiului, acţiunea unui om de cuvânt şi importanţa unui acordeon. De asemenea, de-a lungul a puţin peste o jumătate de an, Hubermannii pierduseră un fiu şi câştigaseră un înlocuitor care reprezenta un pericol de proporţii epice.

Faptul care a şocat-o cel mai mult pe Liesel a fost schimbarea mamei. Indiferent dacă era vorba despre modul calculat în care împărţea mâncarea sau tăcerea remarcabilă a gurii ei care fusese notorie, sau expresia mai blândă de pe chipul ei ca de carton, un lucru devenea clar.

O CALITATE A ROSEI HUBERMANN Era o femeie bună pentru o criză.

Chiar şi atunci când artritica Helena Schmidt a anulat serviciul pentru spălat şi călcat haine, o lună după sosirea lui Max pe strada Himmel, s-a aşezat pur şi simplu la masă şi a tras castronul către ea.

– E bună supa azi.

Supa era groaznică.

În fiecare dimineaţă când Liesel pleca la şcoală sau în zilele în care se aventura să joace fotbal ori să termine ceea ce rămăsese din rondul de dus rufe, ea îi vorbea încet fetei.

– Şi nu uita, Liesel! Ducea degetul la gură şi asta era tot. Când Liesel încuviinţa din cap, ea îi spunea: Bravo, Saumensch, fetiţo! Acum, du-te!

Respectând dorinţele lui papa, şi chiar ale mamei acum, era o fată bună. Îşi ţinea gura închisă oriunde mergea. Secretul era îngropat adânc.

Mergea prin oraş cu Rudy, aşa cum făcea mereu, ascultându-i sporovăială. Câteodată, îşi confruntau notiţele de la grupele lor de la Tineretul Hitlerist, Rudy pomenind pentru prima dată de un tânăr lider pe nume Franz Deutscher. Dacă Rudy nu vorbea despre firea aprigă a lui Deutscher, vorbea ca de obicei, ca o placă stricată, oferind interpretări şi reluări ale ultimului său gol de pe stadionul de fotbal din strada Himmel.

– Ştiu, îl asigura Liesel. Eram acolo.

– Aşa, şi?

– Aşa că am văzut, Saukerl.

– Şi eu cum ştiu asta? E foarte posibil să fi fost prin ţărână pe undeva, lingând noroiul pe care l-am răscolit când am dat gol.

Probabil că Rudy era cel care o făcea să nu-şi piardă minţile, cu stupiditatea vorbăriei sale, cu părul lui de culoarea lămâii şi cu felul său ţanţoş de a fi.

Părea să inspire un gen de încredere că viaţa încă era doar o glumă – o succesiune nesfârşită de goluri la fotbal, furtişaguri şi un repertoriu interminabil de flecăreală fără sens.

 

De asemenea, au fost soţia primarului şi cititul în biblioteca soţului ei. Era frig acolo acum, mai frig decât la ultima vizită, dar, cu toate astea, Liesel nu