Se trezi după ora 6. Ciuperca dispăruse, dar cerul căpătase la apus o nuanţă roz-roşie supărată, ca o urmă de arsură. Stu se târî până pe banda din mijlocul autostrăzii unde se prăbuşi, extenuat. Frisoanele îi reveniseră. Ca şi febra. Îşi pipăi fruntea cu încheietura mâinii, încercând să-şi dea seama ce temperatură are. Probabil peste 38 de grade.

La lăsatul serii, Kojak apăru ţinând un iepure în fălci. Îl depuse la picioarele lui Stu şi mişcă din coadă, aşteptând să fie lăudat.

― Ce câine cuminte, spuse Stu, obosit. Drăguţu’ de tine.

Kojak mişcă şi mai repede din coadă. Da, sunt un câine cât se poate de cuminte, părea să accepte el. Dar rămase în continuare cu privirile aţintite asupra lui Stu, ca şi cum ar mai fi aşteptat ceva şi o parte din ritual nu ar fi fost îndeplinit. Stu încercă să înţeleagă despre ce anume era vorba. Creierul lui funcţiona încet, de parcă îi turnase cineva melasă peste toate rotiţele minţii, în timp ce dormea.

― Ce câine cuminte, repetă el, uitându-se la iepurele mort. Atunci îşi aduse aminte ce anume lipsea. Aport, Kojak, spuse el, mai ales ca să-i facă plăcere câinelui, pentru că nici nu ştia dacă are chibriturile la el.

Kojak o luă din loc şi se întoarse curând cu o bucată zdravănă de lemn uscat. Chibriturile erau la el, în schimb se pornise un vânt destul de puternic, iar mâinile îi tremurau rău. Avu nevoie de mult timp până să facă focul. La cel de-al zecelea chibrit izbuti să aprindă surcelele, dar atunci veni o pală de vânt şi stinse flacăra. Stu potrivi din nou surcelele cu grijă şi le protejă cu trupul şi cu mâinile sale. Îi mai rămăseseră opt beţe într-un plic La Salle Business School. Găti iepurele, îi dădu lui Kojak jumătatea sa, dar nu reuşi decât să guste puţin din jumătatea lui. Îi aruncă lui Kojak ce mai rămăsese. Kojak nu se repezi. Privi carnea, apoi scheună neliniştit în direcţia lui Stu.

― Hai, băiete, eu nu mai pot.

Kojak mâncă restul. Stu tremura. Cele două pături rămăseseră desigur pe fundul râpei.

Soarele apuse, iar cerul avea o culoare de-a dreptul grotescă la apus. Cel mai spectaculos apus pe care-l văzuse Stu în viaţa lui... şi cel mai otrăvit. Îşi aducea aminte şi acum vocea crainicului care prezenta jurnalul de la Movie Tone, pe la începutul anilor şaizeci, povestind entuziasmat că, după un test nuclear, urmau nişte apusuri minunate timp de săptămâni întregi. La fel ca după cutremure, de altfel.

Kojak se întoarse din râpă cu ceva în gură – una dintre pături. O lăsă în poala lui Stu.

― Hei, îi spuse Stu, îmbrăţişându-l. Habar n-ai tu ce câine nemaipomenit eşti!

Kojak scutură din coadă, în semn că ştia foarte bine.

Stu se înfăşură în pătură şi se apropie de foc. Kojak se cuibări lângă el şi curând dormeau amândoi. Dar somnul lui Stu fu uşor şi neliniştit, mereu pe marginea delirului. La un moment dat, după miezul nopţii, ţipă în somn şi îl trezi pe Kojak.

― Hap! exclamă Stu. Fă bine şi închide pompele! Vine! Omu’ negru e pe urmele tale! Fă bine şi închide pompele! E-n maşina aia veche de colo!

Kojak scânci speriat. Omul era bolnav. Simţea mirosul bolii, dar împreună cu mirosul acela apăruse şi un altul. Un miros negru. Mirosul pe care-l aveau şi iepurii, când se năpustea asupra lor. Mirosul lupului căruia îi scosese maţele sub casa lui Mother Abagail, la Hemingford Home. Mirosul întâlnit prin oraşele prin care trecuse în drum spre Boulder, urmându-l pe Glen Bateman. Era mirosul morţii. Dacă ar fi putut să-l atace şi să-l alunge din Om, ar fi făcut-o. Dar duhoarea era în Omul acesta. Omul trăgea în piept aer sănătos şi expira mirosul morţii ce va să vie, iar lui nu-i rămânea decât să aştepte şi să vadă totul, până la sfârşit. Kojak scânci iarăşi, încet, apoi adormi.

Stu se trezi a doua zi cu febră mai mare ca niciodată. Ganglionii de sub bărbie i se umflaseră cât mingile de golf. Ochii îi erau nişte bile fierbinţi.

Mor... da, nu-ncape nicio îndoială.

Îl chemă pe Kojak şi îi scoase inelul cu scrisoarea pusă în plicul din plastic. Scriind cu grijă, adăugă ceea ce văzuse şi puse nota la locul ei. Se culcă şi adormi. Apoi, fără să ştie prea bine cum, era din nou aproape întuneric. Un alt apus îşi oferea spectacolul oribil şi încântător. Iar Kojak adusese un popândău pentru cină.

― Mai mult de-atât n-ai fost în stare?

Kojak mişcă din coadă şi rânji ruşinat.

Stu îl fripse, îl împărţi şi reuşi să mănânce întreaga lui jumătate. Carnea era tare şi avea un gust oribil, iar după ce termină îl chinuiră mai multe crampe la stomac.

― Când mor, vreau să te întorci la Boulder, îi spuse câinelui. Tu te întorci şi o găseşti pe Fran. O găseşti pe Frannie. Ai înţeles, câine mare şi prost ce eşti?

Kojak clătină din coadă, plin de îndoială.

Peste o oră, stomacul lui Stu scoase un ghiorăit de avertisment. De-abia avu timp să se rostogolească într-un cot, evitând astfel să se murdărească cu jumătatea lui de popândău.

― Al naibii, mormăi el nefericit, apoi adormi la loc.

Se trezi spre dimineaţă şi se ridică pe coate, cu creierii huruindu-i de febră. Focul se stinsese, constată el. Nu conta. Şi el era aproape terminat.

Îl trezise un sunet în întuneric. Pietricele şi bolovani. Kojak suia probabil malul râpei, asta era...

Numai că tovarăşul lui era alături, dormind.

Până să apuce Stu să-şi ridice privirea, Kojak se trezi. Îşi ridică botul de pe labe şi într-o clipă se ridică în picioare, cu faţa spre râpă, mârâind din adâncul gâtului.

Pietricele şi bolovani, rostogolindu-se. Cineva – ceva – urcând.

Stu se chinui să se ridice. E el, gândi. Se afla şi el acolo, însă a reuşit să scape. Acum se află aici şi are de gând să-mi facă felul, înainte să apuce gripa s-o facă.

Mârâitul lui Kojak deveni mai puternic. Părul i se zburlise şi-şi plecase capul în jos. Zgomotul era tot mai aproape. Stu auzi un gâfâit slab. Urmă o pauză, în care Stu îşi şterse transpiraţia de pe frunte. Peste câteva