de vindecare pentru el, sau pentru mine, sau pentru pisica uriaşă, le-a proiectat şi le-a construit înainte de a pleca de acasă. Nu mai poate să ajungă acasă. Eu l-am blocat. Şi dacă poate, de ce să nu rămână?

Louis continuă pentru el raţionamentul. Are un program de reparat oamenii şi unul pentru Kzin. Pentru un Demon, ar trebui să scrie un nou program. Preţul pentru viaţa mea este deja prea mare, dar cât ar fi costat să realizeze încă un program de tratament, pentru o altă specie? Iar dacă Louis Wu i-ar cere să salveze un Demon, atunci de ce n-ar urma apoi un Ţesător? Sau Constructorii Oraşelor? Sau… ?

Imposibil.

Acceptase asta Demonul ascuns… sau, mai degrabă, se gândea că anumiţi călători erau nebuni? Kazarp începuse să cânte din nou.

— Când am crezut că am ucis atât de mulţi oameni, continuă Louis, m-am decis să îmbătrânesc şi să mor în modul tradiţional. Cât de rău ar putea fi? Oamenii au făcut asta de când se ştiu.

— Luweewu, aş da tot ce am pentru a deveni cu o sută de falani mai tânăr.

— Locuitorul Reţelei poate face asta pentru mine… pentru specia mea. Poate s-o facă din nou, când voi deveni din nou bătrân. De fiecare dată, îmi cere tot ce-şi doreşte de la mine.

— Tu poţi să-l refuzi de fiecare dată.

— Nu. Exact asta este problema mea.

Louis încercă să străpungă întunericul cu privirea.

— Cum să-ţi spun?

Muzica de kazoo-harfă căpătase brusc un acompaniament de bas. Louis ascultă o vreme. Un instrument de suflat? Nu-i putea ghici forma.

— Tonfierar, se decise Demonul. A fost folositor pentru Tonfierar să discute cu tine.

— Putem vorbi şi despre alte lucruri.

— Despre nave şi şoşoni şi ceară de sigiliu…

— Despre Protectori.

Ce ştia reţeaua de heliografe a Demonilor despre Protectori?

— Dar acum, sunt ameţit. Pe mâine noapte, spuse Louis şi se târî înăuntru, ca să doarmă.

12. ÎNŢĂRCAREA VAMPIRILOR

Tegger se aşteptase ca domul-fereastră să fie un fel de locuinţă ciudată, dar nu era aşa. Nu descoperise nici o modalitate de a încuia uşa. Interiorul era în întregime o singură încăpere mare, şi exista şi o scară, prea mare chiar şi pentru Giganţii Ierbii: semicercuri de trepte concentrice. Existau acolo şi mese, zeci de mese uşoare, pe tălpici.

Ce era asta? se întrebă el. Dacă o sută de hominizi sau chiar mai mulţi s-ar fi aşezat pe acele trepte, ar fi avut o vedere deplină asupra oraşului-fabrică şi a ţinutului de dincolo de el. O cameră de conferinţe? Îndrăzni să înainteze încă un pas, apoi prinse curaj.

Uşi deasupra ultimei trepte. Dincolo de ele, întuneric. Tegger aprinse o făclie.

Asta nu era o încăpere pentru locuit. Era toată numai suprafeţe plate şi uşi groase ce aveau mici ferestre pe ele şi mici cutii în interior.

„Dacă ai nelămuriri”, gândi el, „continuă să cercetezi”. Trei mari bazine de apă, prevăzute cu scurgeri. O masă întinsă din lemn, acum scorojit. Agăţate de sute de cârlige, boturi din metal şi farfurii cu mânere lungi. În spatele unui panou, deasupra nivelului ochilor, Tegger găsi ceva pe care îl recunoscu: proeminenţe micuţe unite de linii fine de praf.

Începu să înlocuiască liniile de praf cu bucăţi din ţesătura lui Vala.

Se aprinse o lumină.

Făcuse şase legături; o lumină. Ce rol aveau celelalte?

În spate, erau mai multe uşi. Tegger îşi luă torţa şi intră prin una.

Un depozit: uşi, sertare, lăzi. Fantomele vechilor miresme erau destul de plăcute. Plante. Nu miroseau ca alimentele, deşi, probabil, chiar asta şi erau. Tegger căută resturi de plante uscate, dar nu găsi nimic care să-l fi interesat măcar pe un Gigant al Ierbii.

Stăteau pe treptele acelea semicirculare şi mâncau?

Poate. Tegger reveni în încăperea luminată. Părea mai călduroasă… dar încă nu era prea convins de schimbare până când nu încercă să se lungească pe una dintre suprafeţele plate.

Păstorii Roşii nu obişnuiesc să ţipe când sunt răniţi. Tegger îşi strânse cu putere braţul şi îşi încleştă dinţii de durere. Apoi, după ce se mai gândi puţin, începu să scuipe pe suprafeţele plate.

Încă o dată. Saliva sfârâi.

Uşile a două dintre boxe erau fierbinţi la atingere.

Se găsea într-un fel de uzină chimică. Poate că alt hominid ar fi putut înţelege toate astea mai bine decât el.

Vârful Oraşului era un imens tub scurt şi gros, cu o gâtuire ca de viespe. O scară elicoidală îl înconjura pe exterior. Tegger se considera acum aidoma unui rege.

Ceea ce îi scăpase mai înainte, i se dezvăluia abia acum, când ajunsese în cel mai înalt punct al Oraşului.

Fiecare acoperiş avea aceeaşi culoare!

Acoperişurile plate ale clădirilor rectangulare şi cupolele rezervoarelor erau toate de un gri strălucitor. Unele aveau simboluri vopsite cu linii înguste, pe fundalul gri. Singura excepţie o constituiau casele ce formau Strada Amfiteatru — în cazul lor, suprafeţele plate erau sol şi bazine… dar iată că, desigur, scările erau şi ele de un gri strălucitor.

Părţile laterale ale lucrurilor aveau, însă, culori diverse. Formele industriale erau nu atât vopsite, cât inscripţionate. Erau scrieri pe care Tegger nu le recunoştea, pătrate şi curbe şi ilizibile. Simple imagini.

Vechii Constructori ai Oraşului puteau zbura. De ce nu inscripţionaseră şi partea de sus a clădirilor? Numai dacă suprafaţa aceasta gri avea — era… Flup, se apropiase.

Se va mai gândi. Între timp… Stătea pe marginea unui tub imens, înalt cât zece măsuri de om şi aproape la fel de gros. Tegger privi în interior — adâncimea lui depăşea zece măsuri. Mirosul neplăcut de cenuşă şi chimicale era destul de slab, dar nu se aşteptase la aşa ceva. Era vorba de un coş suficient de mare pentru a arde sate întregi.

Numai acesta putea fi un motiv suficient pentru a face o fabrică să plutească. Fumul de la o asemenea ardere putea să plutească timp de falani întregi, înainte de a se împrăştia, dar, cel puţin, trebuia mai întâi să se ridice! Vecinii iritaţi puteau să se potolească. De altfel, cum ar fi reuşit aceşti vecini să ajungă la un centru industrial plutitor,