Urcase scări şi explorase case aproape un sfert din zi, dar vehiculele nu se mişcaseră. Poate că Valavirgillin alesese acel promontoriu ca poziţie defensivă. Sentinelele se schimbau pe stâncă şi continuau să privească fluviul, Cuibul din Umbră şi acoperişul său plutitor.

Tegger îşi dezbrăcă poncho-ul, pentru a-şi expune inconfundabila culoare a pielii sale. Stând pe marginea celui mai înalt punct al Oraşului, îşi ridică ambele braţe şi începu să facă semne cu ele.

Warvia, prin puterea dragostei noastre, şi Valavirgillin, prin puterea ţesăturii pe care ţi-am furat-o, am ajuns în acest loc! De aici, am să realizez ceva, cumva. Cumva!

Fusese văzut? O clipă, crezu că îi zăreşte arătând spre el…

Cu atât mai bine.

Oraşul se întindea departe, sub el. Nu era greu deloc să găsească docul şi să se orienteze în raport cu el. Casele şi scările începeau chiar de sub el şi duceau spre Strada Centură, de-a lungul ambelor laturi ale unei linii zigzagate. Această linie era aproape în partea opusă docurilor.

Încă nu pricepea la ce serveau majoritatea lucrurilor pe care le vedea. Dar…

Cisternele. Şaisprezece rezervoare cilindrice, imense, erau deschise spre cer şi uniform repartizate pe suprafaţa Oraşului. Trebuia să bănuie că acele rezervoare erau destinate să păstreze apa. Casele şi domul-fereastră, cel puţin, aveau nevoie de apă. Dar toate cisternele erau goale. La fel ca şi bazinele situate de-a lungul Străzii Amfiteatru. Goale în întregime.

După Prăbuşirea Oraşelor, cetăţenii nu mai avuseseră nimic care să-i aducă jos. Unii trebuie să fi coborât pe rampă. Când Vampirii se mutaseră acolo, această opţiune fusese exclusă. Rămăseseră blocaţi sus.

Aveau nevoie de apă. Exista fluviul; trebuie să fi existat pompe. Altfel, ce rost ar fi avut să poziţionezi o fabrică deasupra unui fluviu? La fel de probabil, însă, pompele încetaseră să mai funcţioneze, iar ploaia încă nu începuse.

Dar ei goliseră apa Oraşului. De ce făcuseră aşa ceva? Erau deja nebuni?

Şoapta dispăruse, iar mintea lui nu-i oferea suficiente răspunsuri. Trebuia să aducă vehiculele aici sus, cumva.

În noaptea aceea dormi în domul-fereastră, pe una dintre trepte. I se părea că acolo era mai în siguranţă şi-i plăcea teribil priveliştea.

La căderea serii, câteva sute de Vampiri ieşiseră din Cuibul din Umbră, răspândindu-se pe lângă Casamoale, până la munţi. Când ultima fărâmă din soare dispăruse, numărul lor crescuse la aproape o mie.

Oamenii Valei reacţionară în diferite feluri, în faţa unui număr atât de mare de Vampiri ce treceau prin apropiere. Culegătorii, pur şi simplu, nu-i văzuseră, pentru că ei trebuiau să se odihnească noaptea. Vala înţelesese rapid că nu putea utiliza Giganţii Ierbii ca sentinele în acea noapte. Oricine putea sesiza curajul lor, dar şi mirosul lor de teamă…

Cu excepţia lui Beedj. Cum antrenaseră ei un Thurl tânăr? Era ceva ce putea utiliza şi ea? Îi trimisese pe toţi la culcare şi se bizui, ca de atâtea ori, pe oamenii săi şi pe Demoni.

În ciuda frustrărilor, învăţaseră multe despre Vampiri.

A doua noapte era pe sfârşite; acum, în ploaia intensă, sub un covor negru de nori, Vampirii se îndreptau spre casă. Numărul lor era un pic diminuat, remarcase Harpster, dar aveau câteva zeci de prizonieri. Acum, la întoarcere, păreau mult mai certăreţi.

Demonii raportaseră structuri în Cuibul din Umbră. Era vorba de colibe sau de magazii de depozitare, multe din ele prăbuşite. Ceva cu aspect de munte se înălţa în mijlocul râului. Demonii nu-i puteau vedea vârful, întrucât unghiul din care priveau era prea sus.

Nu văzuseră nici o cale de urcare, în afara rampei spiralate.

Exista o grămadă de resturi, o groapă de gunoi la tribord, în sensul invers rotaţiei faţă de Cuibul din Umbră. Probabil că se ridicase cu timpul — un munte de cadavre de Vampiri şi prizonieri, pe care până şi Vala îl zări atunci când i-l arătară cu degetul. Era mult prea aproape de Cuibul din Umbră pentru a fi de folos Demonilor.

Nu exista loc sub fabrica plutitoare în care Vampirii să nu aibă acces.

Se luminase de-a binelea şi procesiunea Vampirilor se subţiase de tot.

— Când o să se oprească de tot, spuse Vala, o să coborâm la fluviu.

— Avem nevoie să dormim, spuse Harpster.

— Ştiu. Voi rămâneţi aici.

— Suntem şi noi pregătiţi pentru o baie şi, în plus, avem nevoie să aflăm mai multe. O să dormim sub foaia de cort. Treziţi-ne când ajungeţi la apă.

Valavirgillin îşi aşezase vehiculul paralel cu fluviul. Nu se putea ascunde ceva atât de mare şi nici nu încercase acest lucru.

Crâmpeie de lumină apăreau şi dispăreau printre rafalele de ploaie. Cuibul din Umbră se vedea foarte clar în faţă, prea aproape, chiar. Nici unul dintre tovarăşii săi nu reuşea să străpungă întunericul de sub structura antică, dar când norii negri schimbători acoperiseră cerul deasupra câmpiei, Vala sesizase mişcare în jurul marginilor de umbră. Cel puţin, unii dintre Vampiri se dovedeau activi.

Era miezul zilei. Valavirgillin urmărea cu un ochi vigilent evoluţia vremii. Dacă se întuneca prea mult, Vampirii puteau ieşi la vânătoare.

Platforma înclinată răsărea din apa liniştită şi maronie. Se părea că este dificil de ajuns acolo, iar Vampirii rămâneau la o distanţă sigură. Vala păşi în noroiul fluviului.

Două capete negre ieşiră la suprafaţă şi plutiră spre ei.

Era preferabil să te prezinţi de mai multe ori unor străini care s-ar fi putut să nu remarce individualităţile.

— Eu sunt Valavirgillin…

— Suntem Rooballabl şi Fudghabladl. Fluviul nu este adânc aici. Vehiculele voastre pot să meargă în siguranţă până la insulă. Le va fi mult mai dificil să vă atace acolo.

— …Warvia, Manack, Beedj. Barok şi Waast încărcau tunurile.

— Nu intenţionăm să rămânem. Roobla, a fost agitaţie pe aici noaptea trecută…

— L-am văzut pe Omul Roşu de care ne-ai spus să ne interesăm. Nu ne-am putut apropia, dar l-am văzut luptând şi l-am văzut zburând. Fudghabladl spune că avea un companion. Eu n-am zărit…

Warvia sări ca arsă.

— Companion? Unde putea găsi Tegger un companion? Era cumva un Vampir?

— Eu n-am zărit nici un companion, de nici un fel. Vederea lui Fudghabladl slăbeşte. Tegger vorbea cu