— Uită! Uită! strigă bătrînul. Nu te lăsa copleșit de tot ce ți s-a întîmplat și tot ce s-a întîmplat în vremea dumitale, pentru că iarăși te vei rătăci. Memoria poate fi tot atît de fatală ca și uitarea. Fă un efort! Gîndește, distinge, alege; lasă restul la o parte. Convinge-te că nu te interesează, și vei vedea că se retrag toate acolo unde erau pînă acum: în același somn al uitării…

— Așa fac! Așa fac! repetă Orobete cu o voce stinsă, străină, parcă ar fi încercat să se trezească din vis. Aleg; las la o parte.

— Pune-ți întrebarea justă, continuă bătrînul, singura care te interesează. Adu-ți aminte de esențial… Pe atunci, riscai să fii ars pe rug ca eretic, dar în ziua de azi…

— Jacques de Baisieux![2] exclamă înflăcărat Orobete, întorcînd brusc capul spre bătrîn. Și tot ce scria el în tratatul Des fiez d’Amours…

— Concentrează-te, îl îndemnă din nou bătrînul văzîndu-l că șovăie. Nu te lăsa ispitit de alte amintiri. Esențialul!

— Evident, vorbi Orobete cu o voce fermă, esențialul era pe-atunci semnificația secretă a cuvîntului amor…

— Era pe-atunci, și a rămas și astăzi, preciză bătrînul.

Zîmbind, Orobete începu să recite.

A senefie en sa partie Sans, et mor senefie mort, Or l’asemblons, s’aurons sons mort.

— Evident, începu bătrînul, acesta era mesajul, revelația secretă. „Dragostea”, adevărata dragoste este tot una cu „nemurirea”.

— Dar pînă acum, spuse Orobete dezamăgit, ca și cum ar fi fost deșteptat brusc din somn, singura mea dragoste a fost poezia și matematica.

— Poate că, și una și alta, nu sînt decît chipurile inefabilei Madonna Intelligenza. Pînă acum ai ales cum nu se putea mai bine: înțelepciunea, care e totodată Femeia Eternă și femeia pe care ai s-o iubești. Căci, n-avea grijă, adăugă, ești încă foarte tînăr, nu-i timpul pierdut.

Orobete zîmbi melancolic.

— Înainte de accident mi se spunea „Făt-Frumos cu ochii în lacrimi”, pentru că una din fetele gazdei mă zărise o dată, la cimitir, plîngînd pe mormîntul mamei. După accident, mi se spune Dayan.

— Căile Domnului sînt nepătrunse, vorbi grav bătrînul. Ar fi trebuit să știi asta demult… Și acum, adăugă, pentru că te-ai trezit pe deplin, îndrăznește și întreabă. De cînd ți-ai potolit setea te frămîntă cîteva întrebări.

— Întîi și întîi, începu emoționat Orobete, aș vrea să știu dacă este adevărat…

Bătrînul zîmbi îngăduitor și-i puse mîna pe umăr.

— Ai să-ți dai seama de asta îndată ce ne vom despărți… Îndrăznește, întreabă-mă! adăugă după cîtva timp, văzînd că tăcerea se prelungește.

Ca și cum s-ar fi hotărît deodată, Orobete se ridică brusc de pe bancă și-l privi.

— De ce trebuie să mă întorc? întrebă în șoaptă.

Bătrînul nu-i răspunse, ca și cînd ar fi așteptat să continue.

— Într-un anumit fel, începu tîrziu, ar trebui să-ți spun că întrebarea m-a dezamăgit. așază-te aici, lîngă mine, adăugă.

Orobete se așeză cuminte pe bancă, și-și plecă fruntea.

— Unde să te întorci, Dayan, dacă încă n-ai plecat? Și cum ai putea pleca, înainte de a deveni ce ești, cel mai genial matematician în viață?

— Dar în acest caz, șopti Orobete, povestea camerei cu ușa întredeschisă ar putea deveni adevărată.

Bătrînul zîmbi melancolic și-i puse din nou mîna pe umăr.

— În acest caz, ți-aș putea răspunde cu propriile dumitale cuvinte, după ce-ai ascultat profeția vizionarilor mexicani: că totul depinde de limbajul în care poate fi înțeleasă și tradusă povestea camerei cu ușa întredeschisă…

Orobete rămase o clipă visător, apoi se însenină brusc.

— Așa este! exclamă. Ar fi trebuit să înțeleg de la început. Dar încă nu m-am obișnuit să gîndesc și să vorbesc încontinuu în parlare cruz.

— Ai să te obișnuiești curînd, curînd, îl întrerupse bătrînul, îndată ce te vei întîlni cu Decanul, cu profesorii și cu colegii dumitale. Și acum să stăm puțin de vorbă, căci aici nu ne tulbură nimeni. Și de data aceasta, o să vorbim în limba de toate zilele, așa cum ai vorbit pînă mai adineauri în București…

Cîtva timp au tăcut amîndoi fără să se privească.

— Eu nu am dreptul să mă odihnesc prea mult, începu tîrziu.

De altfel, îndată ce va apune soarele, va trebui să ne despărțim… Dar, ca să revenim la nedreptatea care ți s-a făcut…

— Nu mai are nici o importanță, șopti zîmbind Orobete.

— Orice nedreptate are importanță, continuă bătrînul. E drept, a fost și vina mea: trebuia să țin seama de răutatea oamenilor. În fond, dacă cei doi colegi ai dumitale n-ar fi fost înveninați de invidie, nimeni n-ar fi băgat de seamă. La toamnă, datorită celor 25 de pagini despre teorema lui Gödel[3], ai fi obținut doctoratul, studiul dumitale ar fi produs senzație în lumea întreagă, ai fi devenit celebru și cine ar mai îndrăzni, chiar într-o țară ca a dumitale, să întrebe un om celebru dacă și-a pierdut ochiul stîng sau ochiul drept?

— N-are nici o importanță, repetă Orobete.

— Spui asta pentru că acum ești entuziasmat de ceea ce ți-ai amintit și ai descoperit. Ți se pare, pe bună dreptate, că e mult mai important decît critica teoremei lui Gödel. Dar, ascultă-mă bine, căci, ți-am spus, acum vorbim în limbajul de toate zilele… Pînă să afle Gödel și ceilalți de geniul dumitale, va trebui să-l convingi pe Decan că a făcut cea mai mare prostie din viața lui…

Orobete începu să rîdă, pe neașteptate, dar cîteva clipe în urmă încetă și-și trecu rușinat mîna pe obraz.

— Bine că te-ai trezit definitiv, spuse bătrînul, și ți-ai regăsit gîndirea și comportamentul de toate zilele. Deci, ca să mă repet, trebuie să-l convingi pe Decan…

— Va fi