— Tu eşti şeful, zise Ron, părând profund uşurat. Dar eu nu  am făcut niciodată o Vrajă de Memorie.

— Nici eu, spuse Hermione, dar ştiu cum se face.

Trase aer în piept, ca să se calmeze, iar apoi îşi îndreptă  bagheta spre fruntea lui Dolohov şi spuse:

— Obliviate!

Instantaneu, privirea lui Dolohov se pierdu în gol, devenind visătoare.

— Excelent! spuse Harry, bătând-o pe umăr. Ocupă-te şi de celălalt şi de chelneriţă, cât eu şi cu Ron facem curat.

— Curat? spuse Ron, uitându-se în jur, la cafeneaua  distrusă pe jumătate. De ce?

— Nu crezi că s-ar putea întreba ce s-a întâmplat, dacă se vor trezi într-un loc care pare să fi fost bombardat de curând?

— Ah, da, asta cam aşa e...

Ron se chinui o clipă până reuşi să-şi scoată bagheta din  buzunar.

— Nici nu mă mir că nu pot s-o scot, Hermione, mi-ai  împachetat blugii vechi şi îmi sunt strâmţi.

— Vai, te rog să mă ierţi, spuse Hermione printre dinţi,  târând-o pe chelneriţă din faţa ferestrelor, iar Harry o auzi  bolborosind ceva despre unde ar fi bine să îşi bage Ron bagheta. Odată ce cafeneaua reveni la starea iniţială, îi cărară pe Devoratorii Morţii înapoi în separeul lor, sprijinindu-i unul cu faţa la celălalt.

— Dar cum de ne-au găsit? se miră Hermione, uitându-se când la unul, când la celălalt. De unde au ştiut unde suntem? Se întoarse către Harry.

— Harry, crezi... crezi că încă mai ai Identificatorul?

— N-are cum, spuse Ron. Identificatorul dispare la  şaptesprezece ani, e lege vrăjitorească, nu poate fi pus asupra  unui adult.

— Din câte ştii tu, răspunse Hermione. Dacă Devoratorii  Morţii au găsit o cale de a-l pune asupra cuiva care are şaptesprezece ani?

— Dar Harry nu a fost deloc în preajma unui Devorator al  Morţii în ultimele douăzeci şi patru de ore. Cine să-i fi pus din  nou Identificatorul?

Hermione nu răspunse. Harry se simţea contaminat, murdărit oare aşa îi găsiseră Devoratorii Morţii?

— Dacă eu nu pot face vrăji şi voi nu puteţi face vrăji în  jurul meu, fără a ne da de gol poziţia... Începu el.

— Nu ne despărţim! spuse Hermione cu fermitate.

— Trebuie să găsim un loc sigur în care să ne ascundem,  spuse Ron. Să avem timp să gândim pe-ndelete.

— Casa Cumplită, spuse Harry. Ceilalţi doi rămaseră cu

gura căscată.

— Fii serios, Harry, Plesneală poate să intre în Casa  Cumplită!

— Tatăl lui Ron a spus că au pus blesteme împotriva lui,

şi chiar dacă nu au funcţionat, continuă el, în timp ce Hermione începu să-l contrazică, ce dacă? Jur, aş fi absolut încântat să  mă întâlnesc cu Plesneală!

— Dar...

— Hermione, unde altundeva să mergem? E cea mai bună  variantă pe care o avem. Plesneală este un singur Devorator al  Morţii. Dacă mai am încă Identificatorul asupra mea, o să avem  o grămadă de Devoratori pe urmele noastre, oriunde altundeva ne-am duce. Hermione nu putu să-l contrazică, deşi părea că iar fi plăcut să o facă. În timp ce ea descuie uşa, Ron folosi  Deluminatorul, pentru a elibera lumina din cafenea. Apoi, când Harry numără până la trei, inversară vrăjile asupra celor trei  victime şi, înainte de a se dezmetici chelneriţa sau vreunul  dintre Devoratori, Harry, Ron şi Hermione se întorseseră deja pe călcâie şi Dispăruseră din nou în întunericul desăvârşit. Câteva  clipe mai târziu, plămânii lui Harry se umplură în sfârşit cu aer şi deschise ochii: acum stăteau în mijlocul unei mici pieţe familiare şi dărăpănate. Peste tot în jurul lor erau case înalte şi  deteriorate. Puteau vedea casa de la numărul doisprezece,  pentru că Dumbledore, Păstrătorul Secretului ei, le spusese de existenţa acesteia; fugiră spre ea, asigurându-se din când în  când că nu erau urmăriţi sau observaţi. Urcară în fugă treptele de piatră şi Harry ciocăni o dată la uşă cu bagheta. Auziră o serie de zgomote metalice şi zăngănind unui lanţ, apoi, uşa se deschise cu un scârţâit şi trecură repede peste prag. Când Harry închise uşa în urma lor, lămpile emodate cu gaz prinseră  viaţă, împrăştiind o lumină pâlpâitoare de-a lungul holului.

Arăta exact aşa cum şi-l amintea Harry, sinistru, cu pânze de păianjen, cu capetele spiriduşilor de casă prefigurate pe pereţi,  aruncând umbre stranii pe scară. Portretul mamei lui Sirius era  ascuns în spatele unor draperii lungi şi închise la culoare.

Singurul lucru care nu se afla la locul lui era suportul de umbrele în formă de picior de trol, care era pe jos, ca şi când tocmai l-ar fi răsturnat din nou Tonks.

— Cred că a fost cineva aici, şopti Hermione, arătând spre el.

— Poate s-a răsturnat când au plecat cei din Ordin,  murmură Ron.

— Oare unde sunt toate blestemele împotriva lui Plesneală?  întrebă Harry.

— Poate că nu se activează decât când apare el, sugeră Ron. Totuşi, rămaseră înghesuiţi pe covorul de la intrare, cu spatele lipit de uşă, fiindu-le prea teamă să înainteze.

— Ei bine, nu putem să rămânem aici pentru totdeauna,  spuse Harry şi făcu un pas înainte.

— Severus Plesnealăl

Vocea lui Ochi-Nebun Moody se auzi şoptind din întuneric,  făcându-i pe toţi trei să se dea înapoi, speriaţi.

— Nu suntem Plesneală! bolborosi Harry, înainte ca ceva să  se abată spre el asemenea unui vânt rece, rulându-i limba în  gură şi împiedicându-l să vorbească.

Însă înainte de a apuca să mai simtă şi altceva, limba i se desfăşură la loc. Ceilalţi doi păreau să fi simţit aceeaşi senzaţie neplăcută. Ron scotea sunete de parcă ar fi vomitat şi Hermione spuse, bâlbâindu-se:

— T-trebuie să fi fost blestemul legării l-limbii, pe care l-a  aruncat Ochi-Nebun pentru Plesneală!

Harry mai făcu un pas înainte cu grijă. Ceva se mişcă în umbrele din capătul holului şi, înainte ca unul dintre ei să fi  apucat să spună ceva, o siluetă se ridică din covor, înaltă, de culoarea prafului şi înfiorătoare: Hermione ţipă şi la fel făcu doamna Black, căreia i se dădură la o parte draperiile; silueta  gri plutea spre ei, din ce în ce mai repede, cu părul şi barba  până la talie fluturându-i în spate, cu chipul supt, scheletic, cu orbitele goale. Îngrozitor de familiar, înspăimântător de