— Nu! strigă Harry şi, deşi îşi ridică bagheta, nu îi trecu prin  minte nicio vrajă. Nu! Nu am fost noi! Nu noi te-am omorât... Când rosti cuvântul „omorât", silueta explodă într-un nor mare de praf. Tuşind, cu ochii înlăcrimaţi, Harry se uită în jos şi o văzu pe Hermione ghemuită pe podea, lângă uşă, cu mâinile pe cap, şi pe Ron tremurând din cap până-n picioare, bătând-o

uşor pe umăr cu stângăcie şi spunând:

— E în o-ordine... a dispărut...

Praful se învolbură în jurul lui Harry ca o ceaţă, scânteind în lumina lămpilor, în timp ce doamna Black ţipa în continuare.

— Sânge-Mâli, gunoaie, fiinţe josnice care pângăriţi casa  strămoşilor mei...

— Taci din gură! strigă Harry, îndreptându-şi bagheta spre ea şi, cu o bufnitură şi o explozie de scântei roşii, draperiile se închiseră la loc, reducând-o la tăcere.

— A fost... a fost... suspină Hermione, în timp ce Ron o ajută  să se ridice.

— Da, spuse Harry, dar nu a fost el. A fost doar ceva care să  îl sperie pe Plesneală.

Harry se întreba dacă ar fi funcţionat sau dacă Plesneală ar fi ţintit în stafia înfiorătoare la fel de uşor cum îl omorâse pe adevăratul Dumbledore. Cu nervii încă întinşi la maxim, îi  conduse pe ceilalţi de-a lungul holului, aşteptându-se oarecum  să li se arate o nouă oroare, dar nu se mişcă nimic în afară de un şoarece, care se tupilă pe o scândură din duşumea.

— Înainte să mergem mai departe, cred că ar fi mai bine să verificăm, şopti Hermione, aşa că îşi ridică bagheta şi spuse:

Homenum revelio.

Nu se întâmplă nimic.

— Ei, tocmai ai trecut printr-o sperietură de zile mari, spuse Ron cu blândeţe. Ce ar fi trebuit să facă vraja aia?

— A făcut ce am vrut să facă! spuse Hermione, destul de supărată.

Era o vrajă menită să dezvăluie prezenţa oamenilor şi nu mai este nimeni aici, în afară de noi!

— Şi Nea Covoraş, spuse Ron, aruncând o privire spre porţiunea de covor din care se ridicase silueta cadaverică.

— Hai să urcăm, spuse Hermione, uitându-se speriată în  acelaşi loc ca şi Ron şi luând-o înainte pe treptele care scârţâiau şi duceau în sufrageria de la primul etaj. Hermione îşi flutură  bagheta pentru a aprinde lămpile vechi cu gaz şi apoi,  tremurând puţin din cauza frigului din cameră, se aşeză pe canapea, ţinându-şi braţele strânse în jur. Ron se duse la  fereastră şi dădu la o parte draperia grea din catifea, cu doi  centimetri.

— Nu văd pe nimeni afară, anunţă el. S-ar presupune că near fi urmărit până aici, dacă Harry ar mai avea încă  Identificatorul asupra lui. Ştiu că nu pot să intre în casă, dar... ce s-a întâmplat, Harry?

Harry urlase de durere: îl usturase din nou cicatricea, în timp ce avusese o străfulgerare asemenea unei lumini puternice scânteind pe apă. Văzu o umbră şi simţi o furie care nu era a  lui trecându-i prin corp, violentă şi ascuţită precum un şoc  electric.

— Ce ai văzut? întrebă Ron, apropiindu-se de Harry. L-ai  văzut la mine acasă?

— Nu, am simţit doar mânie... este foarte mânios...

— Dar ar putea fi la Vizuină, spuse Ron răspicat. Ce mai era? Ce ai mai văzut? Blestema pe cineva?

— Nu, am simţit doar că era furios... nu mi-am dat seama... Harry se simţea hărţuit, derutat, şi Hermione nu îl ajută când spuse speriată:

— Iar cicatricea? Ce se întâmplă? Credeam că legătura asta  se închisese!

— S-a închis, pentru o vreme, bolborosi Harry  - Încă îl  mai durea, împiedicându-l să se concentreze. Cred... cred că a  început să se redeschidă ori de câte ori îşi pierde cumpătul,  înainte aşa se...

— Atunci, trebuie să-ţi închizi mintea! spuse Hermione cu o voce stridentă. Harry, Dumbledore nu a vrut să foloseşti această legătură, a vrut să îi pui capăt, de aceea se presupune că ar fi  trebuit să foloseşti Occlumanţia! Dacă nu o faci, Cap-de-Mort poate să îţi trimită imagini false în gând, ţii minte...

— Da, să ştii că n-am uitat, spuse Harry printre dinţi.

Nu era nevoie ca Hermione să îi spună cum folosise Cap-deMort chiar această legătură dintre ei pentru a-l atrage într-o  capcană şi nici că rezultatul fusese moartea lui Sirius. Regreta  că le spusese ce văzuse şi ce simţise; Cap-de-Mort părea acum  şi mai ameninţător, ca şi când ar fi fost la geam. Totuşi,  cicatricea îl durea din ce în ce mai tare şi încerca să controleze durerea: era ca şi când ar fi încercat să lupte împotriva unei  senzaţii de greaţă. Se întoarse cu spatele la Ron şi la Hermione,  prefăcându-se că examina vechea tapiserie a arborelui  genealogic al familiei Black, de pe perete. Hermione ţipă: Harry  îşi scoase bagheta din nou, se întoarse pe loc şi văzu un  Patronus argintiu zburând prin fereastra de la sufragerie şi  aterizând pe podea în faţa lor, unde luă forma unei nevăstuici,  care vorbii cu vocea tatălui lui Ron.

— Familia e în siguranţă, nu răspundeţi, sântem urmăriţi. Patronusul se disipă. Ron scoase un sunet între suspin şi  geamăt şi se prăbuşii pe canapea: Hermione i se alătură,  strângândul de mână.

— Sunt bine! Sunt bine!, şopti ea şi Ron aprope râse şi o strânse în braţe.

— Harry, spuse erl peste umărul Hermionei, îmi…

— Nu e nimic, spuse Harry, fiindui rău de la durerea de cap.

E familia ta, e normal să fii îngrijorat. Şi eu aş simţi la fel,  adăugă, gândindu-se la Ginny. Chiar simt la fel. Durerea de la  cicatrice atinse vârful maxim, arzândul la fel ca şi în grădina  Vizuinii. Abia dacă o auzii pe Hermione spunând:

— Nu vreau să fiu singură. Nu am putea să folosim sacii de dormit pe care iam adus şi să dormim aici la noapte?

Harry, Îl auzii pe Ron încuviinţând. Nu avea să mai ţină piept durerii pentru mult timp trebuia să cedeze.

— Până la baie, bolborosi el şi ieşii  din cameră cât putu de repede, fără să fugă. Abia reuşii să ajungă. Încuind uşa în urma  lui cu mâini tremurânde, îşi strânse capul care-i zvâcnea de durere şi căzu pe jos, apoi, cu o explozie