de agonie, simţi cum  furia care nu îi aparţinea îi invadă sufletul. Văzu o cameră  lungă, luminată doar de lumina focului, şi pe Devoratorul Morţii  masiv şi blond ţipând şi zvârcolindu-se pe podea, iar apoi o siluetă mai subţire stând aplecată deasupra lui, cu bagheta  întinsă, în timp ce Harry spuse cu o voce stridentă, rece şi  necruţătoare:

— Mai mult, Rowle, sau vrei să punem capăt şi să te dau de mâncare lui Nagini? Lordul Cap-de-Mort nu este sigur că te va  ierta de data aceasta… M -ai chemat doar pentru atât, să-mi  spui că Harry Potter a scăpat din nou? Draco, fă-l pe Rowle să  mai simtă o dată cât de mult m-a înfuriat… Fă -o dacă nu vrei  să o simţi chiar tu! Un buştean căzu în foc şi de acolo se înălţară flăcări care luminară chipul palid, ascuţit, pe care se citea groaza. Harry trase aer în piept cu putere, ca şi când ar fi  ieşit la suprafaţă dintr-o apă adâncă, şi deschise ochii. Stătea  întins pe podeaua rece de marmură neagră, cu nasul la câţiva  centimetri de una dintre cozile de şerpi argintii care susţineau cada mare de baie. Se ridică în capul oaselor. Chipul supt,  îngrozit, al lui Reacredinţă i se întipărise în minte. Lui Harry îi  era scârbă de ce văzuse, de modul în care Cap-de-Mort ajunsese să-l folosească pe Draco.

Cineva bătu tare la uşă şi Harry tresări, când Hermione spuse:

— Harry, vrei să-ţi dau periuţa de dinţi? O am aici.

— Da, perfect, mersi, spuse el, străduindu-se să îşi păstreze vocea firească, în timp ce se ridică în picioare pentru a deschide uşa.

 

 

Capitolul X

Povestea lui Kreacher

 

Harry se trezi în dimineaţa următoare, învelit în sacul de dormit, pe podeaua din sufragerie. Printre draperiile grele se zărea o bucăţică de cer: era de un albastru rece, limpede, ca  cerneala diluată, undeva între noapte şi zi, şi nu se auzea nimic  în afară de respiraţia adâncă al lui Ron şi a Hermionei. Harry se uită la formele lor întunecate de pe podea. Ron avusese un  acces de gentileţe şi insistase ca Hermione să doarmă pe pernele de la canapea, astfel încât silueta ei era mai sus decât a  lui. Hermione avea braţul îndoit spre podea, cu degetele la  câţiva centimetri de cele ale lui Ron. Harry se întrebă dacă nu cumva adormiseră ţinându-se de mână. Gândul acesta îl făcu să se simtă deosebit de singur. Ridică privirea spre tavanul  întunecat şi candelabrul acoperit de pânze de păianjen. Cu mai  puţin de douăzeci şi patru de ore în urmă, stătuse la soare în  faţa intrării în cort, aşteptând să conducă invitaţii la nuntă la  locurile lor. Părea să fi trecut o viaţă de atunci. avea să se întâmple acum? întins pe podea, se gândea la Horcruxuri, la  misiunea periculoasă şi dificilă pe care i-o dăduse Dumbledore... Dumbledore... Durerea care îl cuprinsese de la  moartea lui Dumbledore era diferită acum. Acuzaţiile pe care le făcuse Muriel la nuntă păreau să i se fi cuibărit în minte, ca  nişte paraziţi, alterându-i amintirile despre vrăjitorul pe care îl  idolatrizase. Oare Dumbledore ar fi putut lăsa să se întâmple toate lucrurile acelea? Oare fusese ca Dudley, dispus să îl vadă  pe altul neglijat şi maltratat atâta timp cât nu îl afecta pe el?  Oare ar fi putut să îi întoarcă spatele unei surori ţinute închise şi ascunse?

Harry se gândi la Peştera lui Godric, la mormintele despre care Dumbledore nu vorbise niciodată, se gândi la obiectele misterioase lăsate, fără explicaţie, în testamentul lui Dumbledore, şi deodată îl cuprinseră resentimentele. De ce nu îi  spusese Dumbledore? De ce nu îi explicase? Oare lui Dumbledore chiar îi păsase de Harry? Sau Harry fusese doar o unealtă menită să fie şlefuită şi ascuţită, însă în care să nu se aibă niciodată încredere, căreia să nu i se dezvăluie nimic?  Harry nu mai putea să stea acolo cu nimic altceva drept companie decât gândurile acelea chinuitoare. Dorindu-şi cu disperare să-şi găsească ceva de făcut, se strecură din sacul de dormit, îşi luă bagheta şi ieşi tiptil din cameră. Pe hol, şopti  „Lumos" şi începu să urce treptele la lumina baghetei. Pe holul  de la următorul etaj era o cameră în care dormiseră el şi cu Ron  ultima dată când fuseseră acolo - aruncă o privire înăuntru.

Uşile de la şifonier erau larg deschise şi aşternutul fusese tras  la o parte. Harry îşi aduse aminte de piciorul de trol răsturnat  de la parter. Cineva percheziţionase casa de când plecaseră cei  din Ordin. Plesneală? Sau poate Mundungus Fletcher, care furase o mulţime de lucruri din casă şi înainte, şi după ce murise Sirius? Privirea lui Harry se îndreptă spre portretul unde era câteodată Phineas Nigellus Black, stră-stră-bunicul lui  Sirius, dar acesta era gol, iar din el nu se vedea decât o bucată  de fundal întunecat. Era evident că Phineas Nigellus petrecea  noaptea în biroul directorului de la Hogwarts. Harry urcă în continuare, până când ajunse la ultimul etaj, unde erau doar  două uşi. Pe cea din faţa lui se afla o plăcuţă pe care scria  „Sirius". Harry nu mai intrase niciodată în dormitorul naşului  lui. Deschise uşa, ţinându-şi bagheta cât putea de sus, pentru a  face cât mai multă lumină. Camera era spaţioasă şi trebuia să fi  fost frumoasă la vremea ei. În ea era un pat mare, cu un căpătâi  din lemn sculptat, o fereastră înaltă, ascunsă în spatele unor  draperii lungi de catifea, şi un candelabru acoperit cu un strat  gros de praf, având încă în locaşuri capete de lumânări, cu picături de ceară solidificate parcă prin îngheţare. Pozele de pe pereţi şi de la capul patului erau acoperite cu un strat subţire de praf, iar o pânză mare de păianjen se întindea între candelabru şi partea de sus a unui şifonier mare de lemn.

Harry înaintă şi auzi zgomote de şoareci agitaţi.

În adolescenţă, Sirius tapetase pereţii cu atât de multe afişe şi poze, încât mătasea gri-argintie de dedesubt era vizibilă în  foarte puţine locuri. Harry presupuse că părinţii lui Sirius nu  putuseră să îndepărteze Vraja de