Drumul de la Nagy la Gorbaciov a fost unul sinuos și contorsionat, marcat de reculuri, persecuții, interogatorii, înfrângeri, chiar disperare. Şi totuși, în pofida atâtor obstacole, spiritul libertății a primat, blocul sovietic s-a prăbușit irevocabil, sub loviturile mișcărilor sociale inspirate de ethosul solidarității, acel ethos pentru care au pledat Ioan Paul al II-lea, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Václav Havel, Leszek Kołakowski. Ethosul pus în practică de revoltații din Piața Tienanmen.

Note

19. Acest articol a fost publicat în Evenimentul Zilei din data de 10 iunie 2009.

Cum se exorcizează demonii comunismului

Interviu cu Vlad Stoicescu

Evenimentul Zilei, 4 iunie 2009

Pe 4 iunie 1989, Polonia ținea primul curs intensiv despre cum se tratează, fără bisturiul violenței, cancerul socialismului. Atunci, au fost suficiente câteva ore de libertate pentru ca istoria să destituie utopia marxistă. În aceeași zi, la mii de kilometri distanță, un alt univers orwellian încerca imposibilul: sute de mii de tineri chinezi înfruntau tancurile în Piața Tienanmen. Evenimentul Zilei a stat de vorbă cu Vladimir Tismăneanu despre această zi specială, ale cărei semnificații continuă să-și pună amprenta asupra prezentului, chiar și la două decenii distanță. Concluzia politologului? „O lume fără 4 iunie ar fi fost una sărăcită, întunecată, sumbră.“

EVZ: Domnule Tismăneanu, puține zile au șansa istorică să producă un impact de dimensiunile celui provocat, în urmă cu două decenii, de ziua de 4 iunie. Vorbim, în primul rând, de breșa produsă în spatele Cortinei de Fier de primele alegeri libere, ținute în Polonia. Mai mult însă, 4 iunie este momentul reprimării brutale a demonstranților din Piața Tienanmen, dar și ziua în care Ali Khamenei a devenit „Liderul Suprem“ al regimului teocratic iranian. Fiecare în parte, aceste evenimente au schimbat – și continuă să o facă – milioane de destine. Cum ar fi arătat, în bine și în rău, lumea de astăzi fără acel 4 iunie 1989?

Vladimir Tismăneanu: Revoluțiile, breșele istorice, marile convulsii politice nu încep într-o zi, o știm de la François Furet. Dar există clipe-simbol, momente care parafează despărțirile de „vechiul regim“ de o manieră decisivă și de neuitat. Așa a fost, de pildă, 14 iulie 1789. Ziua de 4 iunie 1989 a înglobat, într-un ansamblu amețitor de semnificații, deopotrivă finalul despotismului bolșevic în Europa, reacția revanșardă a birocrației comuniste post-maoiste din China și persistența aspirațiilor fundamentaliste în Iran. Mă voi rezuma la a spune că, după 4 iunie 1989, „blocul sovietic“ a încetat să mai existe în sensul cunoscut după înființarea Pactului de la Varșovia în 1955. Atunci a devenit de negândit o intervenție a „statelor frățești“ pentru a împiedica evoluțiile pluraliste. Sigur, Ceaușescu și Honecker puteau deplora această direcție revoluționară, o puteau osândi drept o „deviere de dreapta“, buharinistă, dar vocile lor răsunau de-acum în pustiu. Peste câteva săptămâni avea să înceapă marele exod al cetățenilor din RDG către RFG. O lume fără 4 iunie, în acest sens, ar fi fost una sărăcită, întunecată, sumbră. După cum una fără represaliile sângeroase din Piața Tienanmen ar fi putut însemna tranziția Chinei către un postcomunism civic-democratic.

EVZ: Pentru prima oară, după decenii de conducere autoritară, un regim comunist era de acord în Polonia anului de grație 1989 să accepte competiția electorală. Liderii comuniști de la Varșovia erau îngrijorați, mai degrabă, că Solidaritatea va lua atât de puține voturi, încât oficialii Poloniei vor fi acuzați în Occident de fraudarea alegerilor. Ce s-a întâmplat până la urmă? Erau liderii Partidului Muncitoresc Unit Polonez atât de siguri de victorie, încât au uitat cu totul să aplice metodele din manualul de bază al comunismului?

VT: În primul rând, trebuie amintit că liderul PMUP, Mieczysław Rakowski, era el însuși un gorbaciovist, un jurnalist care fusese cândva implicat în acea sagă a revizionismului marxist de la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60. Rakowski se cunoștea personal cu mulți dintre inspiratorii revoluției civice, inclusiv cu filozoful Leszek Kołakowski. În 1968, fusese printre cei care au protestat împotriva campaniei antisemite organizate de șeful Securității, generalul Moczar. La fel de important era faptul că semnalele care veneau de la Moscova, după venirea la putere a lui Gorbaciov în martie 1985, sugerau tot mai categoric că puterea imperială nu mai era dispusă să se angajeze în noi aventuri militare de natură polițienească, precum în Ungaria în 1956 ori în Cehoslovacia în 1968. „Doctrina Sinatra“, cum i s-a spus, considera că statele est- și central-europene acționau de-acum pe cont propriu. Încă din 1988, între exponenții facțiunii reformatoare din PMUP și cei ai opoziției democratice, deci ai sindicatului liber și autoguvernat Solidarność, începuseră să aibă loc contacte, adeseori mijlocite de ierarhia Bisericii Catolice.

Rolul Papei Ioan Paul al II-lea în prăbușirea comunismului polonez și mondial a fost esențial. Liderii pro-sovietici de la Varșovia erau descumpăniți de noua linie sovietică, nu mai aveau repere precise, cârlige de acroșaj