un indicator. Stu reuşi să mânuiască cu îndemânare ambreiajul şi se înscrise pe benzile mergând spre est, trecând printr-o singură clipă dificilă, când maşina cea veche se poticni, ameninţând să se oprească. Dar motorul era cald şi reuşi să depăşească momentul de cumpănă. Stu reveni în viteza a treia şi apoi îşi permise să se relaxeze puţin, respirând din greu şi încercând să-şi potolească bătaia grăbită şi chinuită a inimii. Perdeaua cenuşie voia să-l copleşească iarăşi, dar i se împotrivi. Peste câteva minute, Tom văzu sacul de dormit portocaliu, ce-i servise lui Stu de targă improvizată.

― La revedere! îi strigă Tom plin de bună dispoziţie. La revedere, noi mergem la Boulder, Doamne, da!

Eu unul aş fi mulţumit să ajungem la Green River în seara asta, cugetă Stu.

Sosiră în oraş imediat după lăsarea întunericului, Stu conducând încet şi cu precauţie Plymouthul prin străzile întunecoase, pline de maşini abandonate. Parcă pe strada principală, înaintea unei clădiri a cărei firmă anunţa mândru „Utah Hotel”. Era o clădire mohorâtă, de trei etaje, iar Stu se gândi că, dinspre partea asta, Waldorf-Astoria nu avea deocamdată niciun motiv să se teamă de concurenţă. Capul începuse din nou să-i huruie şi avea momente când pierdea legătura cu realitatea. De mai multe ori avusese impresia că maşina se umpluse de lume, pe ultimii treizeci de kilometri. Fran. Nick Andros. Norm Bruett. Într-un rând se uitase peste umăr şi i se păruse că-l vede pe Chris Ortega, barmanul de la Indian Head, cu o puşcă în mână.

Era obosit. Mai obosit ca niciodată.

― Aici, murmură el. Trebuie să înnoptăm aici, Nicky. Sunt sfârşit.

― Stu, sunt eu, Tom. Tom Cullen. Doamne, da.

― Tom, da. Trebuie să ne oprim. Poţi să mă ajuţi să intrăm?

― Sigur că da. Ai fost nemaipomenit, cum ai reuşit să porneşti vechitura asta.

― O să mai beau o bere, îi spuse Stu. Nu cumva ai şi-o ţigară? Mi-e o poftă grozavă să trag câteva fumuri.

Cu aceste cuvinte, se prăbuşi peste roata maşinii.

Tom coborî din maşină şi-l duse în hotel. Recepţia era umedă şi întunecoasă, dar exista un cămin şi o cutie pe jumătate umplută cu lemne de foc, chiar alături. Îl întinse pe Stu pe o canapea tocită, sub capul imens al unui elan, şi apoi făcu focul, în timp ce Kojak se învârtea prin jur, adulmecând. Respiraţia lui Stu era greoaie, însoţită de un hârâit neplăcut. Din când în când mormăia, uneori striga ceva de neînţeles, spre imensa spaimă a lui Tom.

Aprinse un foc imens şi apoi începu să caute perne şi pături pentru Stu şi pentru el. Împinse canapeaua lui Stu ceva mai aproape de foc şi apoi se culcă lângă el. Kojak se întinse de partea cealaltă, în aşa fel încât să-l încălzească mai bine pe bolnav.

Tom rămase cu privirile aţintite spre tavanul ornamentat cu folie de cositor şi garnisit pe la colţuri cu pânze de păianjen. Stu era foarte bolnav. Motiv de extremă îngrijorare. Când se trezea din nou, Tom avea să-l întrebe ce-i de făcut.

Dar dacă... dacă nu se mai trezea deloc?

Vântul trecea urlând pe lângă hotel. Stropii de ploaie izbeau în ferestre. Spre miezul nopţii, după ce Tom adormise, temperatura scăzuse cu încă patru grade, iar ploaia se transformase în lapoviţă. Departe, spre vest, marginile frontului acestei furtuni împingeau un nor vast, radioactiv, în direcţia Californiei, unde avea să facă noi victime.

La un moment dat, după ora 2, Kojak îşi înălţă capul şi scânci speriat. Tom Cullen se ridicase din pat. Avea ochii deschişi şi goi. Kojak scheună din nou, dar Tom nu-l băgă în seamă. Se duse la uşă şi ieşi în noaptea cumplită. Kojak se duse la fereastra din sala recepţiei şi se ridică pe labele din spate, privind afară. Rămase o vreme la geam, continuând să scâncească trist. Apoi se întoarse şi se lungi din nou alături de Stu.

Vântul continua să urle şi să vâjâie.

CAPITOLUL 75

― Am fost la un pas de moarte, ştii, spuse Nick.

El şi cu Tom mergeau împreună pe trotuarele pustii. Vântul urla fără încetare, ca un nesfârşit expres fantomatic străbătând cerul negru. Stârnea pe străzi vaiete ciudate, ca de sirenă. Dac-ar fi fost treaz, Tom ar fi ţipat Stafiile! şi ar fi fugit. Dar nu era treaz – sau nu neapărat treaz – iar Nick se afla împreună cu el. Lapoviţa rece îl izbea în obraz.

― Chiar aşa? exclamă Tom. Doamne!

Nick râse. Vocea lui era profundă şi melodioasă, o voce foarte plăcută. Lui Tom îi plăcea la nebunie să-l audă vorbind.

― Sigur că da. Necunoscute sunt căile Lui. Gripa nu m-a doborât, dar era s-o păţesc din pricina unei zgârieturi de-a lungul piciorului. Uite, priveşte aici.

Aparent indiferent la frig, Nick îşi desfăcu centura şi-şi trase jeanşii în jos. Tom se aplecă interesat, precum un băieţel căruia i se arată un neg cu fire de păr crescând din vârf, o rană sau o înţepătură interesantă. De-a lungul piciorului lui Nick se vedea o cicatrice urâtă, de-abia vindecată. Pornea chiar de sub pântece, chiar de la încheietura coapsei, şi cobora, pe lângă rotulă, până la mijlocul tibiei, unde, în sfârşit, se termina.

― Şi din asta era să mori?

Nick îşi trase jeanşii la loc şi-şi încheie centura.

― N-a fost adâncă, dar s-a infectat. Infecţie înseamnă că în rană au pătruns nişte microbi. Infecţia este cel mai periculos lucru care există, Tom. Tocmai din cauza infecţiei produse de virusul Supergripei au murit atâţia oameni. Şi tot un soi de infecţie i-a împins pe oameni să producă virusul, la început. O infecţie a creierului.

― Infecţie, şopti Tom, fascinat.

Porniseră din nou la drum, parcă plutind deasupra trotuarului.

― Tom, şi Stu are tot o infecţie.

― Nu... nu, nu spune asta, Nick... Îl sperii pe Tom Cullen, Doamne, da, să ştii că-l sperii!

― Ştiu asta, Tom, şi-mi pare rău. Dar trebuie să afli. Are pneumonie la ambii plămâni. A dormit sub cerul liber aproape două săptămâni. Trebuie să-l îngrijeşti într-un anume fel. Dar şi aşa, este aproape sigur că va muri. Să fii pregătit şi pentru asta.

― Nu, nu-mi...

― Tom. Nick îşi puse mâna pe umărul lui Tom, dar Tom nu simţi nimic... ca şi cum mâna lui Nick ar fi fost de fum. Dacă