class="p1">Pînă aici exploratorii plutiseră cum nu se putea mai bine, de parcă ar fi făcut o călătorie de plăcere. Dar pe urmă le fu dat să treacă și prin clipe grele. Cam la un kilometru de țărm, la vreo treizeci de metri de ambarcațiune, apăru, din apă capul unui pleziozaur. Mișcîndu-și grațios gîtul lung, animalul le ieși în întîmpinare. Reptila înota alene, cercetînd din ochi oamenii. Pesemne că lighioana, văzînd ambarcațiunea, a crezut că aceasta e o dihanie uriașă, nemaiîntîlnită pînă atunci.

Armele cu gloanțe dum-dum erau gata pregătite. Cînd pleziozaurul se apropie mai mult, răsunară două detunături, amîndouă gloanțele loviră în plin. Gîtul grațios al lighioanei tresări, sîngele țîșni din botu-i întredeschis, capul îi căzu neputincios într-o parte și animalul începu să se zvîrcolească în apă, stîrnind valuri atît de mari, încît exploratorii trebuiră să se depărteze cît mai repede, ca să nu se scufunde.

Vîsleau din răsputeri spre țărm, cînd, pe neașteptate, ridicînd două rînduri de valuri, ca un submarin, trecu repede pe lîngă ei o matahală neagră; din apă nu se zărea decît o spinare cafenie și o căpățînă uriașă, alungită, semănînd cu un cap de crocodil. Cu botul întredeschis, înzestrat cu o puzderie de dinți ascuțiți, monstrul gonea spre pleziozaurul muribund, în nădejdea unei prăzi ușoare.

— E probabil un ihtiozaur! exclamă Kaștanov, urmărind cu privirea fioroasa reptilă.

— Dihania asta e mai primejdioasă decît ailaltă, observă Makșeev. Pentru ea e o nimica toată să înșface un om și să-l taie în două, cu fălcile-i puternice.

— Unde mai pui că e foarte greu s-o observi și s-o împuști în apă, spuse Gromeko.

Țărmul era aproape; înainte de a acosta, navigatorii avură prilejul să vadă un pui de ihtiozaur care vîna pești. Aceștia, vrînd să scape, săreau din apă, așa cum sare rîbița, boișteanul sau văduvița cînd sînt urmăriți de știucă; de altfel botul ihtiozaurului semăna mult cu un bot de știucă.

Ferindu-se de valurile care spumegau la poalele stîncilor golașe, exploratorii vîsliră spre malul scund, mărginit de un zid verde, unde se vedea un loc neted, nisipos, bun pentru popas. Lîngă țărm, însă, apa era atît de mică, încît fură siliți să se dea jos și să tragă ambarcațiunea după ei. Traversarea durase cu totul vreo șase ceasuri. Era către amiază, iar după masă și odihnă puteau să dea o raită prin împrejurimi, căci mai rămînea destul timp. Traseră pe uscat pluta și bărcile, făcură cortul și începură să gătească mîncare. Cu acest prilej constatară că mai aveau foarte puțină apă de băut.

— Am procedat fără pic de socoteală, spuse Papocikin. Cine știe dacă o să găsim aici apă de băut. Trebuie să ne luăm apă pentru cîteva zile.

— Dacă nu găsim apă, va trebui să facem calea întoarsă pe mare, aproape fără să fi cercetat țărmul acesta, spuse Gromeko.

— Cred că îngrijorarea voastră e fără temei, îi liniști Kaștanov. Dacă țărmul ar fi fost lipsit cu totul de vegetație, am fi luat cu noi, firește, apă de băut. Însăși pustietatea litoralului ne-ar fi îndemnat s-o facem.

— Sînt sigur că o să găsim prin apropiere un pîrîiaș sau un izvor, — zise Makșeev, — altfel ar fi inexplicabilă vegetația asta atît de bogată.

După ce mîncară și se odihniră, zoologul și botanistul plecară în pădure după apă, iar Kaștanov și Makșeev porniră în explorarea stîncilor de pe țărm, la răsărit de tabără.

Toți își luară armele încărcate cu gloanțe dum-dum pentru eventualitatea că vor întîlni reptile terestre sau alte fiare. Pe Generalu îl legară lîngă cort, iar la cîțiva pași mai încolo făcură un foc mare, ca să alunge oaspeții nepoftiți.

MILIOANELE ȘI MILIARDELE LUI MAKȘEEV

Stîncile din apropiere erau aproape negre, cu pete sau eflorescențe roșii și galbene la suprafață, fiind alcătuite din magnetită — minereu de fier. Fiecare lovitură de ciocan scotea la iveală acest minereu. Numai pe alocuri se observau pungi și incluziuni de altă rocă, închisă la culoare.

— Ce imense bogății zac aici nefolosite! exclamă Makșeev, după ce examinară cîteva stînci de pe țărm și găsiră pretutindeni minereu, care doar la suprafață era puțin alterat și oxidat.

— Da, aici s-ar putea deschide o mină care să furnizeze minereu întregii populații a globului pămîntesc, observă Kaștanov. De bună seamă însă că mai întîi ar trebui să se construiască o cale ferată prin Plutonia și prin Țara lui Nansen și să se aducă spărgătoare de gheață gigantice în Marea Beaufort.

— Asta e o problemă de viitor, și probabil de un viitor nu prea depărtat! Cînd acolo sus se vor micșora rezervele de minereu de fier, întreprinderi și mai fanteziste ca aceasta vor părea avantajoase și vor fi necesare omenirii.

Cam la un kilometru de locul unde începeau stîncile trebuiră să întrerupă cercetarea țărmului din pricina mării, ale cărei valuri se spărgeau chiar la poalele stîncilor abrupte, fără a lăsa măcar o potecă cît de îngustă pentru trecere.

— Restul litoralului va trebui să-l cercetăm din barcă, pe o vreme mai liniștită, zise Makșeev.

— Ce-ar fi dacă deocamdată am încerca să ajungem sus printr-una din trecătorile pe care le-am zărit adineauri, propuse Kaștanov.

O luară puțin înapoi și intrară în prima văgăună, care părea că se împlîntă în stîncile de magnetită.

Gura văgăunii era astupată de uriașe blocuri de minereu, pe care exploratorii izbutiră cu mare greutate să le escaladeze.

În timpul acestor exerciții sportive, Makșeev se opri deodată, cuprins de uimire.

— Ia priviți, ce-o fi asta? exclamă el, arătînd un filon de un galben strălucitor, lat de vreo cinci-zece centimetri, care străbătea un bloc uriaș de magnetită. Fac prinsoare că e aur curat!

— Ai perfectă dreptate! răspunse Kaștanov. E aur în stare nativă și de un titlu destul de ridicat.

— Ce bogății zac aici! exclamă fostul căutător de aur. Am văzut zăcăminte de aur în California și în Alaska, dar un filon ca ăsta n-am mai întîlnit și nici n-am auzit să existe pe undeva.

— Nici eu n-am avut prilejul să citesc despre asemenea filoane, încuviință Kaștanov. Să nu uităm însă că el străbate numai blocul, nu și stînca, așa că, la