fapt, după cum tot un fapt era și acela că le declanșa, aceste discuții, uneori doar printr-un singur cuvînt rostit sau o simplă remarcă.) Acum venise așa cum plecase, ca și cînd tot timpul ar fi trăit în aceeași stare, cu tandrețe pentru mine, nu atît de rece și de străină ca atunci, și cu aceeași boare de tristețe pe chip și fără acel aer de sus pe care îl avusese, iritîndu-mă, în tot timpul discuției. Începuse fără introduceri să-mi povestească istoria căsniciei ei cu Petrică.

„…Primul meu bărbat era de o grosolănie inimaginabilă, și cînd nu rezistam, și grosolănia lui se întîlnea cu a mea, parcă eram paralizată. Fără să-mi facă nimic propriu-zis, fiindcă altfel era plin de atenție și mă iubea, eram foarte neliniștită, aveam sentimentul că iubea numai ceea ce era rău în mine; mă împingea spre această zonă, spunîndu-mi că e mai bine să trăiesc de pe acum așa cum sînt, și voi fi fericită, decît să fac din viața mea o luptă, al cărei sfîrșit e tot acolo, unde mă tem să nu fie… Or, eu știam că nu e adevărat, în realitate eram dominată, fiindcă nu grosolănia lui mă atrăsese, ci momentele de extraordinară puritate, pe care însă el repede și le alunga, spunîndu-mi că așa ceva nu se arată… Cît de surprinsă am fost cînd l-am cunoscut pe Petrică! Nu spun că nu-l iubeam pe fostul meu bărbat și, dacă n-ar fi trebuit să plece, nu m-aș fi despărțit de el niciodată, dar Petrică era un om a cărui fire îmi apărea cu totul opusă lui, trăia cu ceea ce avea mai bun în el și ai fi zis că întreaga lui ființă vibra de sensibilitate și puritate. («Aha, am gîndit, te obsedează puritatea, Matilda, ca și cînd n-ai ști că puritatea nu există, ca să zic așa, în stare pură… Dar să vedem ce-a urmat, m-ai făcut curios…») Nu-mi venea să cred că poate să existe un astfel de om și căutam zadarnic să provoc în el ceea ce credeam că ascundea… Am fost turbulentă o lungă perioadă, ceea ce spuneam azi, negam a doua zi, îl jigneam fără motiv, rîdeam cu răutate cînd îmi spunea că mă iubește… Petrică, tu te iubești pe tine și îți închipui că te dăruiești (dar el chiar se dăruia, asta e), nu mă cunoști, ce știi tu cum sînt eu?! Avea un surîs de copil, care mă dezarma. Da, fără să mă cunoască, mă iubea, se dăruia… («Aoleo, Matilda, am gîndit iar, ce mai limbaj folosești fără să clipești din ochi, ridicolul nu te vizitează, dăruire, puritate…» Îmi venea să rîd, dar mă stăpîneam, o ascultam cu o gravitate forțată, fiindcă îmi dădeam seama că altfel n-aș mai fi aflat nimic…) Am încetat să mai fiu turbulentă și era pentru mine o bucurie să-l văd cu fruntea sus, puțin ironic cum îl știi, stăpîn pe el, degajat și… fericit, trebuie s-o spun. Am hotărît să ne căsătorim și el s-a mutat la mine. Tatăl său mi-a pus o singură condiție, care m-a uluit: să trec apartamentul pe numele lui… Nu, nu al lui Petrică, ci al lui, al tatălui. Cum adică, am sărit, dar e apartamentul meu! Tot al vostru rămîne, mi-a răspuns el, nu-ți închipui că o să vă dau afară, dar a fost al unui evreu și s-ar putea să-l pierdeți. Războiul nu merge bine pentru nemți, nu l-au cîștigat în cîteva luni și se vor încleia în Rusia; or să fie învinși și se vor întoarce jidanii și vor reclama bunurile care le-au aparținut. Dar apartamentul a fost al meu de la bun început, i-am răspuns, fostul meu soț mi l-a cumpărat înainte să ne căsătorim, pe numele meu… N-are importanță, zice, toată lumea știe că ți l-a dăruit și cînd o să se întoarcă și o să te vadă căsătorită cu altul, o să ți-l ia. Vor veni la putere, n-o să poți face nimic. Foarte bine, am zis, dacă o dori să i-l dau înapoi, i-l dau și gata. Tocmai asta e, a zis el, dacă îl treci pe numele meu, n-o să mai poți face acest lucru și apartamentul vă rămîne. Eu sînt avocat, o să cer în cel mai rău caz să mi se dea banii pe care i-am dat pe el, trecem în act o sumă mare. Facem și-o clauză: în caz de divorț, ți-l dau înapoi. Nici nu mă gîndesc, i-am spus, nu văd rostul acestei mașinații. Asta l-a jignit, cuvîntul mașinație. S-a uitat la mine cu o privire de oțel, a tăcut o vreme, pe urmă a revenit: că dacă refuzam să-l trec pe numele lui, să-l trec atunci pe numele lui Petrică. M-am uitat la Petrică: tăcea. N-am înțeles de ce tăcea, ar fi trebuit să protesteze. Petrică, i-am spus, dacă tu dorești acest lucru, eu îl fac. Nu, a zis. S-a lăsat o tăcere de gheață. Domnul avocat era ca un sfinx. M-am ridicat să plec. M-au lăsat. Petrică m-a condus o sută de metri și s-a întors înapoi. Mi-a spus că vrea să-l convingă pe taică-său să renunțe la ideea lui. Ce idee, i-am spus, și dacă îl lași neconvins ce-o să se întîmple? Nimic, zice, dar nu e bine să-ți poarte pică. Dar n-are decît, zic, auzi ce i-a trecut prin cap! Nu cumva e țicnit? Cum o să-i dau eu lui apartamentul meu? Ca ce chilipir? Te rog, zice el ofensat, să nu-l faci țicnit. E tatăl meu! O fi, zic, dar trebuie să-ți dai și tu seama că e sărit de pe șină. Ce, te crede o comoară, să-ți dăruiesc eu, chiar și ție, apartamentul? Nu cumva vrea să te înzestrez? Eram grosolană, dar mă scotea și el din sărite; în loc să vină cu mine, mă lăsa singură, să-l «convingă» pe taică-său. Ca și cînd, dacă nu l-ar fi convins, îmi păsa mie că o să-mi poarte pică! Am avut bănuiala că discutaseră între ei acest subiect și că în ultima instanță, adică în fața mea,