eu şi-ar fi pierdut, desigur, scalpul şi viaţa. Acum prietenia asta poate fi de mare însemnătate pentru noi. Dacă-i întîlnim pe comanşi şi vedem că ne întîmpină cu duşmănie, atunci fac apel la prietenia cu şeful. Şi, la urma urmei, sîntem cinci oameni în toată firea şi sper că toţi ştim să tragem cu puşca. Pînă să-mi jupoaie vreun indian pielea de pe cap, vă asigur că o duzină de-ai lui vor primi bilete de călătorie spre veşnicele plaiuri ale vînătoarei. Oricum, să fim pregătiţi ca şi cînd ne-am afla pe teri toriu inamic. Nu ne culcăm toţi deodată; trebuie să avem mereu cîte un om de gardă; ne schimbăm din oră în oră; tragem la sorţi cu cinci fire de iarbă şi stabilim schimbul fiecăruia. Vom dormi deci fiecare cîte cinci ore. E suficient.

Smulse firele de iarbă şi traserăm la sorţi. Eu căzui în ultimul schimb. Între timp se înnoptase şi domnea un întuneric de nepătruns. Cît eram încă treji, nu trebuia nici o gardă. Şi se părea că nici nu aveam poftă de somn. Ne aprinserăm cîte o ţigară şi ne aşezarăm la taclale. Mai cu seamă Old Death ne antrena cu istorisirile lui. Alegea cu bună ştiinţă întîmplări din care să avem ceva de învăţat. Astfel trecu o bună parte din timp. Cînd să-mi reglez deşteptătorul de la ceasul meu de buzunar, constatai că se făcuse ora zece şi jumătate.

Deodată, Old Death tăcu şi trase cu urechea. Unul din caii noştri sforăise într-un fel aparte, ca de nelinişte sau teamă.

— Hm! Făcu bătrînul. Asta ce-o fi? Ştiam eu ce ştiam cînd i-am declarat lui Cortesio că gloabele astea trebuie să fi trăit cîndva în prerie! Numai un cal obişnuit cu Vestul sforăie aşa. Pesemne că a simţit ceva suspect prin apropiere. Dar, domnilor, nu mai căscaţi degeaba ochii ca să descoperiţi cauza neliniştii sale! Aici, între tufe, e întuneric beznă şi, dacă vă concentraţi privirea, ochii capătă o strălucire care poate fi observată de duşman. Mai bine uitaţi-vă în pămînt şi lăsaţi că scrutez eu întunericul; îmi trag pălăria pe ochi ca să nu se vadă licărul... Atenţie! Nu vă mişcaţi!

Sforăitul se repetă. Unul din cai — probabil al meu — tropăia de parc-ar fi vrut să se smulgă din lasso. Amuţirăm cu toţii, dar Old Death şopti, mustrîndu-ne:

— Ce dracu' aţi amuţit? Dacă e cineva prin preajmă şi ne-a iscodit, atunci ştie că stăteam la taifas; şi tocmai tăcerea noastră de acum îl va face să priceapă că sforăitul, calului ne-a trezit bănuieli. Ei, hai, discutaţi! Vorbiţi ce vă trece prin cap!

Atunci negrul anunţă în şoaptă!

— Sam ştie unde este om. Sam ai văzut doi ochi.

— Bine! Dar nu te mai uita încolo, că te vede şi el. Unde zici că e omul?

— Unde Sam legat cal, dreapta de corcoduş. Jos, la pămînt, văzut doi scîntei slab.

— Am înţeles! Mă strecor eu în spatele lui şi-l iau de ceafă. Nu cred să fie mai mulţi, deoarece caii noştri s-ar comporta în alt chip. Hai, vorbiţi, discutaţi cu glas tare! Asta ne aduce un dublu folos: întîi de toate, îl faceţi pe individ să creadă că nu bănuim nimic şi, în al doilea rînd, îmi acoperiţi zgomotul paşilor care, pe asemenea întuneric, e greu de evitat.

Lange mă întrebă ceva în gura mare şi eu îi dădui un răspuns sonor. De aci se porni un dialog susţinut în care ne căzneam să picurăm cît mai mult umor, pentru a crea o atmosferă de veselie şi voie bună. Rîsul degajat era, desigur, cel mai potrivit spre a-l convinge pe spion de totala noastră nepăsare şi a-i abate atenţia de la zgomotul provo cat de apropierea lui Old Death. Will, fiul lui Lange, ca şi negrul Sam ni se alăturară şi sporovăirăm aşa, fără nici o reţinere, timp de vreo zece minute, pînă cînd ne întrerupse glasul lui Old Death:

— Ei, ăia de colo! Nu mai turuiţi atîta! Nu mai e nevoie. L-am prins. Vi-l aduc plocon!

Dinspre partea unde era priponit calul negrului veni mai întîi ca un foşnet şi apoi se ivi bătrînul călcînd apăsat. Depuse în faţa noastră povara pe care o cărase în spinare.

— Aşa! Zise el. A fost o luptă uşoară; larma voastră l-ar fi făcut pe indian să nu audă nici huruitul unui cutremur de pămînt!

— Indian? Atunci înseamnă că sînt şi alţii prin apropiere?

— Se poate, dar nu cred. Deocamdată, să facem un pic de lumină şi să-l vedem la faţă. Am văzut aici destule frunze uscate, ba şi nişte vreascuri. Staţi să le aduc. Între timp, aveţi grijă de dumnealui.

— Văd că nu mişcă. L-aţi ucis?

— Nu. Doar conştiinţa i-am trimis-o la plimbare. I-am legat mîinile la spate chiar cu brîul lui. Pînă îşi vine în fire, mă întorc.

Se duse după vreascurile cu pricina şi se înapoie curînd. Ne apucarăm să le mărunţim. Chibrituri aveam. Încinserăm astfel un crîmpei de foc pentru a desluşi chipul prizonierului. Vreascurile erau atît de uscate, încît aproape că nici nu scoteau fum.

Acum îl vedeam bine pe indian. Purta pantaloni de piele cu ciucuri, cămaşă vînătorească tot din piele şi mocasini simpli, fără nici o podoabă. Părul îi era tuns mărunt. Numai în creştet păstrase un smoc. Avea faţa vopsită: dungi negre, pe fond galben. Armele, adică un cuţit, un arc şi o tolbă de piele pentru săgeţi, precum şi alte lucruri pe care le purta la brîu i le luase Old Death. Indianul zăcea fără simţire, nemişcat, cu ochii închişi. Parcă era mort.

— Un războinic de rînd, constată Old Death. Nu poartă nici un semn că ar fi răpus vreun inamic: nici un scalp la brîu, iar încălţările îi sînt simple, fără ciucuri de păr de om. Îi lipseşte pînă şi punga cu "medicamente". Pare să n-aibă nume, sau poate şi l-a pierdut în luptă o dată cu amuletele. Acum l-au trimis ca iscoadă; e o misiune plină de primejdii, în care se poate evidenţia doborînd vreun duşman şi redobîndindu-şi astfel numele. Aha, uitaţi-vă! Începe să mişte. Îşi re vine. Staţi liniştiţi!

Prizonierul încercă să-şi destindă mădularele şi