respiră adînc. Dîndu-şi seama că are mîinile legate, un fior de groază îi străbătu fiinţa. Deschise ochii, dădu să se salte, dar căzu la loc. Ne privi apoi cu ochii injectaţi. Zărindu-l pe Old Death, exclamă:

— Coşa-pehve!

Aceasta e o expresie din graiul comanşilor. Însemnînd bătrîna moarte, adică exact înţelesul numelui Old Death.

— Chiar eu, răspunse bătrînul cercetaş. Războinicul roşu mă cunoaşte?

— Fiii comanşilor îl cunosc foarte bine pe omul cu acest nume şi care a fost oaspetele lor.

— Eşti comanş. Se vede după vopseaua de pe obrazul tău. Cum te cheamă?

— Fiul comanşilor şi-a pierdut numele şi n-o să-l mai poarte niciodată. Credeam că-l recuceresc, dar căzînd acum în mîinile feţelor palide, m-am acoperit iarăşi de ocară şi ruşine. Vă rog, luaţi-mi viaţa! Voi înălţa cîntece de luptă şi nu-mi va scăpa nici un geamăt cînd mă veţi arde la stîlpul caznelor!

— Nu putem să-ţi îndeplinim rugămintea; doar îţi sîntem prieteni! Numai întunericul e de vină că te-am luat prizonier; nu am ştiut că eşti un fiu al comanşilor cu care trăim în bună pace. Vei rămîne în viaţă şi vei săvîrşi fapte mari ca să-ţi cucereşti un nume, iar duşmanii or să tremure înaintea ta. Eşti liber!

Şi Old Death îi dezlegă mîinile. Mă aşteptam ca indianul să nu mai poată de bucurie; dar el nici nu se mişcă din loc:

— Nu, fiul comanşilor nu e liber! El vrea să moară. Bagă-i cuţitul în inimă!

— N-am pentru ce şi nici nu-mi face vreo bucurie. De ce, adică, te-aş omorî?

— Pentru că m-ai prins. Dacă războinicii noştri află adevărul, voi fi alungat. Ei vor spune despre mine: "Mai întîi şi-a pierdut punga cu medicamente şi numele, apoi a căzut în mîinile feţelor palide; înseamnă că e orb şi surd şi nu va mai purta niciodată semne de războinic".

Omul vorbea sfîşietor de trist. Ce-i drept, nu-l înţelegeam cuvînt cu cuvînt, pentru că vorbea în graiul comanşilor amestecat cu expresii englezeşti. Dar ceea ce nu înţelegeam mă sileam să ghicesc.

— Fratele roşu să nu-şi simtă fruntea întinată şi sufletul apăsat de ruşine, intervenii eu, înainte ca Old Death să-i răspundă. Nu e defel ruşinos să fii prins de un alb cum e Coşa-pehve. De altfel, războinicii comanşilor nu vor afla niciodată că ai căzut prizonier. Vom şti să păstrăm taina.

— Şi Coşa-pehve întăreşte oare acest legămînt? Întrebă indianul.

— Bucuros! Încuviinţă Old Death. Vom spune doar că ne-am întîlnit, atît. Tu m-ai recunoscut şi, ştiindu-mă prieten, ai venit paşnic în întîmpinarea mea... Asta nu mai e nici o greşeală.

— Vorbele fratelui meu alb, atît de vestit, mă bucură. Acum mă pot ridica de jos; am încredere în cuvîntul lui şi nu mă mai întorc printre războinicii comanşilor ca un blestemat. Cîtă vreme ochii mei or să vadă soarele, voi purta recunoştinţa feţelor palide pentru tăcerea lor.

Se ridică în capul oaselor, rămase un timp aşa şi răsuflă uşurat. Pe faţa lui vopsită, zadarnic ai fi căutat să-i desluşeşti starea sufletească; dar se simţea cît de colo că i se luase o piatră de pe inimă.

Fireşte că lăsai în seama bătrînului westman să continue discuţia. Ceea ce dînsul nu întîrzie să facă:

— Prietenul nostru roşu a văzut că-i dorim binele. Sperăm că şi el ni-e prieten şi va răspunde cinstit întrebărilor mele.

— Coşa-pehve să întrebe. Voi spune numai adevărul.

— A pornit oare fratele meu de unul singur şi din voia lui ca să răpună vreun duşman sau vreo fiară sălbatică, pentru ca pe urmă să se întoarcă la el, în wigwam, cu un nume nou? Sau poate că mai sînt şi alţi războinici pe-aici?

— Cîtă frunză şi iarbă.

— Înseamnă că toţi războinicii voştri sînt plecaţi de la wigwamurile lor?

— Da, au pornit să le ia duşmanilor scalpul.

— Despre ce duşmani vorbeşti?

— Despre cîinii de apaşi. Au împrăştiat o putoare, de-a pătruns pînă în corturile noastre. Şi atunci războinicii comanşilor au pornit împotriva acestor coioţi, făgăduind să-i şteargă de pe faţa pămîntului.

— Şi n-au cerut mai întîi sfatul înţeleptelor căpetenii?

— Ba da. Căpeteniile s-au adunat şi au hotărît războiul. Apoi vracii l-au întrebat pe Manitu, Marele Spirit şi răspunsul a fost mulţumitor, începînd de la taberele comanşilor şi pînă la marele fluviu pe care albii îl numesc Rio Grande del Norte, pretutindeni mişună războinicii noştri. De patru ori a asfinţit soarele de cînd securea războiului a fost purtată din cort în cort.

— Fratele meu roşu face şi el parte dintr-o ceată de războinici?

— Da. Am poposit mai sus de aici, pe malul rîului şi iscoadele au plecat să cerceteze dacă ţinutul e singur. Eu m-am îndreptat încoace; mirosisem că se află aici nişte cai străini, ai feţelor palide. M-am strecurat printre tufe ca să-i număr; dar m-a prins Coşa-pehve şi m-a omorît pentru cîtva timp.

— Să uităm ce-a fost şi să nu mai pomenim de întîmplarea asta. Cîţi războinici ai comanşilor se află acolo sus?

— De zece ori zece.

— Şi cine îi comandă?

— Avat-vila, tînăra căpetenie.

Avat-vila înseamnă Marele urs. Old Death îşi controla memoria şi rosti:

— Nu-l cunosc. Nici n-am auzit de el.

— Şi-a primit numele abia de cîteva luni, fiindcă a doborît în munţi un urs cenuşiu şi a adus acasă blana şi ghearele ursului. E feciorul lui Oyo-coltsa, căruia feţele palide îi spun Biberul alb.

— O, pe acela îl cunosc! Sîntem prieteni.

— Ştiu. Am văzut cu ochii mei cînd ai fost la el. Fiul său, Marele urs, va fi bucuros să te întîlnească.

— Şi unde îl găsesc? Departe?

— După socoteala noastră, ar fi cam o jumătate de oră calare.

— Atunci se cade să-l vedem. Îl vom ruga să ne primească în ospeţie. Fratele meu roşu să ne arate drumul.

După nici cinci minute încălecarăm şi pornirăm; indianul mergea înainte. Ne conduse mai întîi prin crîng, ne scoase în cîmp deschis şi o luă apoi în susul malului.

Nu dură decît un sfert de oră şi observarăm prin întuneric cîteva siluete de oameni. Erau străjile. Călăuza noastră schimbă cu ele cîteva vorbe şi se depărta. Noi ceilalţi ramaserăm locului. După un timp, comanşul se înapoie şi ne călăuzi mai departe. Era beznă s-o tai cu cuţitul. Cerul se