— Fraţii mei albi să nu mai înainteze, ne sfătui călăuza. Pe timp de război fiii comanşilor nu aprind focul, dar acum îl vor aprinde, fiindcă sînt convinşi că nu se află nici un duşman prin preajmă.

Plecă iarăşi de lîngă noi. La un moment dat, zării prin noapte o luminiţă cît o gămălie de ac.

— Asta-i punka, ne lămuri Old Death.

— Ce anume? Mă interesai, prefăcîndu-mă că nu ştiu.

— Scăpărătoarea preriei. Două bucăţi de lemn, una lată, alta subţire, rotundă. Cea lată e prevăzută cu o mică crestătură care se umple cu punka, adică putregai uscat de prin scorburile copacilor. E cea mai bună iască din cîte se cunosc. Beţişorul subţire se potriveşte apoi în scobitura umplută cu putregai şi se freacă repede-repede, cu amîndouă mîinile. Prin frecare, iasca se încinge şi ia foc. Uitaţi-vă!

Pîlpîi mai întîi o flăcăruie, apoi, alimentată cu frunziş uscat — crescu pălălaie. Curînd, focul scăzu din nou, căci indienii temperează de obicei lumina ca să nu se întindă prea departe. Ei cară uscături şi le aşază jur-împrejur, cu vîrfurile îndreptate spre flacără. Astfel, apropiind sau depărtînd vreascurile de foc, lumina poate fi înteţită sau domolită după voie.

Cînd, la un moment dat, flacăra izbucni mai tare, mă dumerii unde ne aflăm. Ne opriserăm sub nişte arbori şi eram împresuraţi din toate părţile de indieni. Numai puţini erau înarmaţi cu puşti; majoritatea purtau suliţe, arcuri şi săgeţi. Dar fiece ins îşi avea tomahawkul său, acea teribilă secure a indienilor care, mînuită de oameni iscusiţi, e cu mult mai primejdioasă decît pare.

După ce comanşii îşi reglară focul, ni se transmise invitaţia să descălecăm. Caii noştri fură duşi în altă parte; ne aflam astfel în puterea indienilor, căci în aceste locuri omul fără cal e ca şi paralizat. Ce-i drept, nimeni nu ne ceru să depunem armele, dar cinci oameni — fie şi înarmaţi — contra o sută de războinici nu înseamnă un raport de forţe prea plăcut.

Ni se îngădui să venim lîngă foc, unde nu şedea decît un singur indian. Avea obrazul atît de vopsit (în aceleaşi culori ca şi călăuza noastră), încît nu desluşeam deloc dacă e tînăr sau bătrîn. Părul îi era împletit şi adunat într-o chică înaltă. O pană de vultur alb îi flu tura pe creştet. La brîu îi atîrnau două scalpuri, la gît — punga cu "medicamente" şi pipa păcii. De-a curmezişul genunchilor ţinea o flintă veche de prin anii douăzeci sau treizeci. Omul ne măsură pe rînd din creştet pînă-n tălpi. Pe negrul nostru parcă nici nu-l luă în seamă, căci indienii îi dispreţuiesc total pe semenii noştri de rasă neagră.

— Face pe grozavul, îmi strecură Old Death în nemţeşte, pentru ca indianul să nu priceapă. Ia să-i arătăm că şi noi sîntem şefi! Luaţi loc şi lăsaţi-mă pe mine să vorbesc!

Se aşeză în faţa căpeteniei şi noi îi urmarăm exemplul. Numai Sam rămase în picioare. Ştia că, fiind un negru, nu-i era îngăduit să se aşeze lîngă foc şi că, abuzînd de o favoare rezervată numai căpeteniilor, ar fi putut să-şi rişte viaţa.

— Iuf! Făcu morocănos indianul şi pronunţă nişte cuvinte neînţelese.

— Pricepi limba feţelor palide? Întrebă Old Death.

— Avat-vila o pricepe. Dar nu vrea s-o folosească, nu-i place! Rosti căpetenia şî Old Death ne tălmaci pe loc răspunsul.

— Te rog eu să vorbeşti de astă dată!

— De ce?

— Fiindcă tovarăşii mei nu cunosc limba comanşilor şi trebuie să înţeleagă ce vorbim.

— Voi sînteţi aici la comanşi; se cade deci să vorbiţi în limba noa stră. Aşa cere buna-cuviinţă.

— Te înşeli. Cum să se folosească cineva de o limbă pe care n-o cunoaşte? Afară de asta, însoţitorii mei sînt aici musafiri şi îţi pot cere aceeaşi bună-cuviinţă. Doar zici că ştii englezeşte! Vrei să creadă că, de fapt, nu ştii?

— Iuf! Exclamă el. Apoi vorbi într-o englezească stricată: Eu nu mint. Dacă nu mă cred pe cuvînt, înseamnă că mă jignesc şi am să dau ordin să fie ucişi! Cum de-aţi îndrăznit să vă aşezaţi lîngă mine?

— E dreptul nostru de căpetenii.

— A cui căpetenie eşti tu?

— A cercetaşilor.

— Şi dînsul? Se interesă indianul arătînd spre Lange.

— Dînsul e căpetenia meşterilor care fac arme.

— Şi ăsta? Continuă indianul fixîndu-l pe Will.

— Acesta e fiul său. Lucrează săbii şi tomahawkuri care sparg ţeasta duşmanilor.

Faptul părea să-i impună indianului.

— Dacă face aşa ceva, înseamnă că e o căpetenie foarte pricepută. Dar ăla de colo? Mă arătă roşul pe mine.

— Bărbatul acesta renumit e tocmai de dincolo de apa cea mare. A venit din ţara lui depărtată ca să-i cunoască pe războinicii comanşi. Dînsul e o căpetenie a înţelepţilor, a învăţaţilor. Cînd se va întoarce la el acasă, va povesti mulţimii ce bărbaţi destoinici sînteţi.

Acestea parcă depăşeau puterea de înţelegere a indianului. Mă privi foarte atent, apoi rosti:

— Va să zică, face parte dintre bărbaţii cei mai înţelepţi şi încercaţi? Dar nici nu i-a albit măcar părul!

— În ţara lui tinerii sînt înţelepţi ca şi bătrînii voştri.

— Atunci Marele Spirit o fi iubind foarte mult acea ţară. Numai că fiii comanşilor n-au nevoie de înţelepciune străină; ei au destulă minte ca să ştie unde şi cum să-şi afle norocul. De altfel, se pare că tînărul acesta şi-a cam pierdut înţelepciunea, de vreme ce cutează să vină încoace în timp de război. După ce am dezgropat securea războiului, oamenii albi nu mai au ce căuta în ţinuturile noastre.

— Pesemne că nu ştii ce au făgăduit solii voştri la fortul Inge. Ei au spus că veţi porni război împotriva apaşilor, dar cu feţele palide veţi rămîne prieteni.

— N-au decît să se ţină ei de cuvînt. Eu n-am fost de faţă! Vorbise tot timpul pe un ton cît se poate de sever, în schimb, Old Death se menţinuse calm şi prietenos. Acum, însă, bătrînul socoti necesar să-şi schimbe atitudinea şi se răsti la indian:

— Aşa ştii tu să vorbeşti? Dar cine eşti tu, la urma urmelor, de îndrăzneşti să arunci astfel de