Indianul, mirat de atîta îndrăzneală, îl ţintui cu privirea pe Old Death şi rosti:

— Omule! Vrei să te pun la cazne şi să te omor?

— N-ai s-o faci!

— Eu sînt Avat-vila, căpetenia comanşilor!

— Avat-vila? Marele urs! Află că eu, cînd am răpus pentru prima oară un urs, nu eram decît un băieţandru. De atunci am ucis atîţia grizzly, că aş putea să-mi îmbrac tot trupul cu ghearele lor. Pe cine a doborît abia un urs, încă nu-l socotesc viteaz fără pereche.

— Atunci, uite aici, la brîu, scalpurile!

— Pshawl Dacă i-aş fi jupuit pe toţi duşmanii înfrînţi de mine, aş avea scalpuri să-ţi împodobesc toată ceata de războinici. Nici asta nu-mi spune nimic!

— Sînt fiul lui Oyo-coltsa, marea căpetenie!

— Ei, acum se mai schimbă lucrurile. Cu tatăl tău, Biberul alb, am fumat cîndva pipa păcii. Atunci ne-am legat ca prietenii lui să fie şi ai mei, după cum prietenii mei să fie şi ai lui. Şi ne-am ţinut totdeauna de cuvînt. Nădăjduiesc că fiul său va face la fel!

— Eşti tare îndrăzneţ la vorbă! Îţi închipui, pesemne, că războinicii comanşi sînt şoareci la care poate lătra orice cîine?

— Cîine ai spus? Crezi că Old Death e o javră care se lasă ciomăgită de oricine? Dacă aşa ţi-e gîndul, află că te pot trimite numaidecît în veşnicele plaiuri ale vînătoarei!

— Iuf! Am aici o sută de oameni!

Şi Avat-vila descrise un cerc cu braţul.

— Mă rog! Răspunse bătrînul. Dar crezi că noi nu valorăm cît o sută de comanşi laolaltă?! Toată ceata ta de războinici nu mă poate opri să-ţi reped un glonţ în piept. Şi pe urmă mai vorbim şi cu ei. Ia uite-ncoace! Am două pistoale şi în fiecare cîte şase gloanţe. Cei patru tovarăşi ai mei sînt tot atît de bine înarmaţi. Asta face la un loc şaizeci de gloanţe. Ei şi mai adaugă, te rog, puştile şi cuţitele. Pînă să ne răpuneţi, ar cădea jumătate din războinicii voştri!

Nimeni încă nu-i vorbise astfel acestui tînăr şef indian. Cinci contra o sută! Şi, totuşi, Old Death şedea înaintea lui, plin de siguranţă! Ciudat lucru! Avat-vila i se adresă cu oarecare şovăială:

— Se vede că ai leacuri tari!

— Da, am un "medicament" care pînă acum i-a trimis la moarte pe toţi duşmanii mei. Aşa va fi şi de-aci încolo. Răspunde: vrei să fii prieten cu noi, ori ba?

— Trebuie să mă sfătuiesc cu războinicii mei.

— O căpetenie a comanşilor mai are nevoie de asemenea sfat? Asta n-aş fi crezut-o. Dar dacă spui tu, hai să te cred. Noi, în calitate de şefi, hotărîm toate după gîndurile noastre. Înseamnă, deci, că avem mai multă trecere şi putere. De aceea nu se cade să stăm aici împreună cu tine. Ne luăm caii şi plecăm.

Bătrînul se ridică ţinînd ambele pistoale în mîini. Ne scularăm şi noi, la rîndul nostru. Marele urs sări de la locul lui ca muşcat de năpîrcă. Ochii îi fulgerau şi dinţii albi îi scăpărau prin buzele între deschise. Era vădit că ducea o luptă crîncenă cu sine însuşi. Dacă ne-ar fi atacat, desigur că am fi plătit cu viaţa curajul lui Old Death; dar tot atît de sigur era că mulţi comanşi ar fi fost ucişi sau răniţi. Tînărul şef ştia ce armă teribilă e un pistol din acesta cu repetiţie şi că dînsul ar fi fost prima lui victimă. Pe de altă parte, era răspunzător faţă de tatăl său în ce priveşte întregul detaşament. Şi chiar dacă la indieni nu funcţionează obligaţia de a deveni războinic — totuşi, odată in vestit cu această calitate, trebuie să te supui unei discipline de fier şi unor legi necruţătoare. Potrivit acestor legi, tatăl îşi trimite la moarte chiar propriul fiu. Cine se dovedeşte laş, inapt sau prea puţin rezistent în luptă, incapabil de a se stăpîni şi de a ţine seama de interesul general — se expune dispreţului tuturor şi nici un alt trib, fie şi inamic, nu-l mai primeşte în sînul lui. Proscris, omul rătăceşte prin locuri pustii şi sălbatice şi îşi poate redobîndi un nume cît de cît onorabil numai dacă se întoarce în preajma tribului său şi se sinucide lent, în cele mai groaznice chinuri, demonstrînd astfel că ştie măcar să îndure suferinţa. Aceasta e singura cale pentru a avea din nou acces în veşnicele plaiuri ale vînătoarei. Şi în acest scop, indianul, spre deosebire de orice altă rasă, nu se dă îndărăt de la nimic.

Asemenea simţăminte frămîntau, probabil şi sufletul tînărului şef. Să poruncească oare ca să fim omorîţi şi abia pe urmă să-l anunţe pe tatăl său? Şi dacă va cădea chiar el ucis şi tatăl său va afla de la alţii cum n-a fost în stare să se stăpînească şi cum, pentru a-şi da aere de căpetenie, a refuzat dreptul la ospitalitate unui prieten, cum s-a răstit la dînsul şi la tovarăşii lui ca la nişte potăi?

Pe astfel de ezitări conta, desigur, Old Death. Chipul său nu trăda nici cea mai mică îngrijorare. Stătea în faţa indianului, cu ambele pistoale gata să tragă şi privindu-l ţintă în ochii bîntuiţi de mînie.

— Vreţi să plecaţi? Strigă indianul. Unde vă sînt caii? Nu-i puteţi lua! Sînteţi încercuiţi!

— Şi tu laolaltă cu noi! Gîndeşte-te la Biberul alb! Dacă te împuşc, tatăl tău nu-şi va înveli capul şi nu va îngîna pentru tine rugăciunea morţilor, ci va spune: "N-am avut nici un fiu. Cel pe care l-a împuşcat Old Death era un băieţaş fără minte; nu mi-a respectat prietenii şi a dat ascultare numai prostiei sale". Umbrele celor pe care îi vom ucide o dată cu tine îţi vor închide intrarea în veşnicele plaiuri ale vînătoarei şi babele ştirbe îl vor batjocori pe conducătorul care n-a ştiut să cruţe viaţa războinicilor săi, fiindcă nici pe sine însuşi n-a ştiut să se con ducă. Priveşte cum stau în faţa ta! Am eu mutră de fricos? Nu de teamă îţi vorbesc aşa, ci pentru că eşti fiul