fratelui meu roşu şi aş vrea cu dînsul să fie mîndru de tine. Acum n-ai decît să hotărăşti! Un singur cuvînt necugetat spus alor tăi, o singură mişcare pripită şi trag! Lupta începe!

Căpetenia mai rămase preţ de un minut pe gînduri... Apoi se aşeză încet la loc, desprinse calumetul de la gît şi zise:

— Marele urs va fuma pipa păcii cu feţele palide.

— Bine faci! Cine vrea să lupte cu apaşii nu trebuie să se duşmănească şi cu albii.

Ne aşezarăm cu toţii.

Marele urs îşi scoase punga de la brîu şi îşi umplu pipa cu kinni kinnik, acel tutun amestecat cu frunze de cînepă sălbatică. Îi dădu foc, rosti o scurtă cuvîntare din care nu mai reţin decît numeroasele referiri la pace, la prietenie şi la fraţii albi, trase cîteva fumuri, le slobozi apoi în sus, în jos şi în cele patru puncte cardinale, după care îi trecu pipa lui Old Death. Acesta, la rîndui lui, improviza o foarte amicală cuvîntare în numele întregului nostru grup, trase şi el şase fumuri procedînd aidoma indianului şi îmi întinse pipa mie, cu observaţia că noi, ceilalţi, nu avem decît să repetăm jocul cu fu mul. Apoi calumetul trecu la bătrînul Lange şi, în fine, la fiul său. Sam al nostru fu trecut cu vederea, căci niciodată un indian nu s-ar mai folosi de o pipă care a poposit între buzele unui negru. Totuşi, Sam era şi el cuprins în legămîntul nostru de prietenie. În sfîrşit, după ce încheiarăm pactul, comanşii care stătuseră pînă atunci în picioare, formînd un cerc larg, se aşezară şi ei, iar iscoada fu chemată să raporteze despre întîlnirea noastră. Bietul indian nu pomeni nici o vorbă despre păţania lui cu Old Death. Rugai pe urmă ca Sam să fie condus pînă la caii noştri, ca să-mi aducă ţigări. Fireşte că nu oferii ţigări decît Marelui urs, avînd în vedere că ar fi fost in compatibil cu rangul meu de "căpetenie" dacă m-aş fi purtat prea fa miliar cu războinicii de rînd. Marele urs părea să preţuiască mult ţigara de foi. După ce aprinse havana şi simţi gustul fumului, chipul i se transfigura de plăcere... Pe urmă ne întrebă cît se poate de prietenos, ce anume scop are de fapt călătoria noastră. Old Death evită să-i mărturisească adevărul. Îl informă doar că vrea să-i ajungă din urmă pe nişte albi aflaţi la Rio Grande şi să trecem apoi în Mexic.

— Atunci fraţii mei albi ne-ar putea însoţi, propuse indianul. Noi sîntem în căutarea unui apaş. Îndată ce ne cade în mînă, pornim la drum.

— Şi din ce direcţie îl aşteptaţi?

— A trecut şi el pe-acolo, unde solii noştri s-au întîlnit cu creţii mîncători de stîrvuri. În limba albilor, locul acela se cheamă fortul Inge. Ticălosul era să fie ucis, dar a scăpat numai cu cîteva răni. În orice caz, nu se poate ţine multă vreme în şa. Trebuie să se fi ascuns pe-aici, prin împrejurimi. Oare fraţii mei albi nu i-au dat de urmă?

Evident că vorbea de apaşul cu care Winnetou trecuse apa ca să-l bandajeze. Despre căpetenia apaşilor, însă, Marele urs nu ştia nimic.

— Nu, n-am văzut nici o urmă, răspunse Old Death şi, de fapt, nu minţea, fiindcă nu zărisem alt semn decît adînciturile acelea pe fun dul rîului. Bineînţeles că nu ne-ar fi trecut prin minte să-l trădăm pe Winnetou.

— Atunci cîinele trebuie să zacă undeva mai la vale. Cu rănile lui, nu putea să ajungă prea departe. Şi apoi, războinicii noştri l-ar fi prins numaidecît dac-ar fi venit dinspre fortul Inge, de partea astălaltă a rîului. Doar erau pregătiţi să-i iasă în drum.

Vorbele lui anunţau serioase primejdii pentru Winnetou. Eram, ce-i drept, convins că semnele de pe fundul apei nu au putut fi descoperite de comanşi, deoarece caii noştri trecuseră peste ele, dar aflîndu-se de patru zile prin aceste locuri, nu era exclus ca Winnetou şi omul său să fi căzut în mîinile unei cete de comanşi. Faptul că Marele urs nu era informat încă nu era o dovadă concludentă. Old Death, care nu scăpa nimic din vedere, observă:

— Cercetînd cu atenţie, fraţii roşii vor găsi locul pe unde am trecut apa şi am descojit un tei. Mi s-a deschis o rană veche şi am avut nevoie de coajă cu care să mi-o leg. E un leac minunat. Fratele meu roşu n-ar face rău să-l ţină minte.

— Războinicii comanşilor îl cunosc şi se folosesc de el cînd se află vreo pădure în preajmă. Fratele meu alb nu-mi spune nimic nou.

— Sper ca războinicii comanşilor să nu aibă trebuinţă de acest leac. Ca prieten, vă doresc izbîndă şi slavă şi îmi pare rău că nu pot rămîne cu voi; ştiu că veţi pierde încă timp cu căutarea urmelor, pe cînd noi sîntem grăbiţi să-i ajungem pe albii noştri.

— În cazul acesta, fraţii mei îl vor vedea pe Biberul alb. Tatăl meu va fi bucuros de întîlnire. Vă dau o călăuză care să vă conducă pînă la el.

— Unde se află tatăl tău, vestita căpetenie a comanşilor?

— Ca să răspund întrebării, trebuie să numesc toate locurile cu numele pe care i le-au dat feţele palide. Dacă fraţii mei pornesc călare spre asfinţit, vor ajunge la afluentul lui Rio Nueces, căruia îi zice Turkey-Creek, adică Braţul Curcanului. După aceea vor trece peste Chico-Creek, de unde se întinde un mare deşert pînă la Elm-Creek. Acest deşert e cutreierat de războinicii tatălui meu, care veghează ca nimeni să nu pătrundă prin vadul ce duce peste Rio del Norte, mai sus de trecătoarea Eagle.

— Fir-ar să fie! Îi scăpă lui Old Death, dar se grăbi să adauge: E tocmai drumul pe care vrem să apucăm şi noi. Fratele meu roşu ne-a făcut o mare bucurie. Sînt fericit că-l voi revedea pe Biberul alb. Dar acum cată să mergem la culcare, ca să ne putem scula în zori.

— Vă arăt eu un loc bun pentru odihnă.

Indianul se ridică şi ne conduse pînă la un arbore masiv, cu coroana bogată. Trimise apoi după şeile şi păturile noastre. De cînd fumase cu noi pipa păcii,